La 10 ani de la Colectiv, supraviețuitorul care și-a pierdut sora în incendiu susține că „Măcar am devenit conștienți de țara în care trăim. Ceea ce înainte nu prea era valabil”

Astăzi se împlinesc 10 ani de la incendiul din Clubul Colectiv, care a schimbat pentru totdeauna viețile celor care au supraviețuit tragediei. După ani de recuperare, o parte dintre ei și-au schimbat profesiile. Alții au ales să se implice civic sau politic.

În urma incendiului din seara de 30 octombrie 2015 din Clubul Colectiv, 65 de tineri și-au pierdut viața, iar alți 162 au fost răniți. Mulți dintre ei au rămas cu răni pe viață. 

Există povestea apocrifă a unei statistici, realizată pe astronauții americani care au ajuns pe Lună. Nici unul dintre ei nu a mai rămas în același cuplu, după întoarcere. E ca și cum, odată ajunși pe Lună, ceva s-a schimbat misterios în tine, făcându-te un alt om.

Supraviețuitorii de la Colectiv au fost nu sus, ci jos, foarte jos, în subteranele unei dureri incomparabile. Au adunat, fiecare, 20-30 de operații în perioada de convalescență, care a durat ani de zile. Și, întorși de acolo, de foarte jos, ei spun că văd alfel lumea.

HotNews a vorbit cu Bogdan Moleșag, Adina Apostol și Adrian Albu, trei dintre supraviețuitorii cărora incendiul din Colectiv le-a schimbat viața. 

Bogdan Moleșag avea 28 de ani în 2015, la incendiul din clubul Colectiv. Pe atunci, era toboșar al trupei Up to Eleven și operator de imagine la Prima Tv.

A suferit arsuri grave și a fost internat inițial, alături de alți răniți de la Colectiv, la Spitalul Sfântul Ioan, unde a fost singurul supraviețuitor din salon. În 7 noiembrie a fost transferat în Belgia și a supraviețuit unui stop cardio-respirator pe care l-a făcut chiar la aterizare. A ajuns la Spitalul Militar din Bruxelles, unde s-a trezit după 3 săptămâni.

Și-a pierdut 6 degete de la mâini, care i-au fost amputate, și a trecut prin peste 20 de operații.

Într-un dialog cu HotNews, Bogdan Moleșag spune astăzi că a avut nevoie de doi ani pentru a-și relua viața, după incendiu.

„Cel puțin în primul an și jumătate a fost foarte greu, am făcut foarte multe operații, eram dependent de ceilalți. Eram neputincios total, nu puteam să fac mai nimic singur, având probleme atât de mari cu mâinile. Am stat și foarte mult timp internat, am avut amputațiile pe care le-am avut, iar după asta, recuperarea este foarte grea. Am avut niște intervenții chirurgicale foarte dificile, care au durat”, își amintește cel căruia prietenii îi spun Bobo.

În toată această perioadă, spune el, „am avut și foarte mult timp de reflecție”: „Să mă gândesc, să analizez, să le întorc pe toate părțile. Pentru că nu puteam decât să stau pe un pat de spital și să îndur. Nici măcar nu puteam să mă întorc de pe o parte pe cealaltă.”

În spitalul din Belgia, a discutat mult cu psiholoaga de acolo. Mărturisește că psihologia „nu era o pasiune de-a mea, dar era de mai mult timp un domeniu de interes”.

Fiind foarte grav rănit, își amintește că ceilalți supraviețuitori români care ajunseseră la spitalul din Belgia veneau mereu la el în rezervă: „Și le tot propuneam să vorbim despre ce s-a întâmplat cu ei, cum se simt, cum au trăit seara respectivă. Eu neavând studii de specialitate sau altceva. Dar făceam chestia asta nativ, îmi dădeam seama că îmi face bine să vorbesc despre lucrurile acestea”.

Pe parcurs, „discutând cu fiecare, ne ascultam unii pe alții și mi-am dat seama că ne făcea bine”.

La doi ani de la incendiu, Bogdan Moleșag a decis să se înscrie la Facultatea de Psihologie:

„Pentru că mi-am dat seama că experiența prin care am trecut mă va face folositor și pentru alți oameni și îmi va da o maturizare forțată și o altă viziune asupra vieții și a posibilității pierderii ei, și evident și o reziliență sporită. M-am gândit că aș putea fi un exemplu pentru alți oameni care trec prin momente dificile.”

Și a existat, admite el, și o „parte pragmatică”: „Mi-am dat seama că nu aveam cum să mai fac ce făceam înainte (de incendiu – n.red.) pentru a-mi câștiga existența. Eram operator imagine la un post de televiziune și eram toboșar într-o trupă. Mi-am dat seama că nu voi mai putea face chestiile astea”.

Bogdan a urmat cursurile Facultății de Psihologie la Universitatea din București, apoi a făcut și un masterat, tot în domeniul psihoterapiei. A urmat formare în psihoterapie, iar acum are propriul său cabinet.

După ce a început să profeseze ca psihoterapeut, Bogdan Moleșag a mers, din proprie inițiativă, la câțiva pacienți cu arsuri foarte grave, adolescenți, internați la Spitalul „Grigore Alexandrescu” din București: „Am fost eu din proprie inițiativă și am vorbit cu ei. Am fost de mai multe ori. Ei, aflând că și eu am trecut prin același lucru, prindeau puțin mai multă încredere. Și, evident, îi asculți altfel atunci când știi cu ce se confruntă”.

Dar, adaugă el, „o traumă fizică nu este neapărat mai puternică decât una emoțională. Când sunt toate combinate, este într-adevăr un cocktail cât se poate de nociv”.

Spune că a lucrat și lucrează în continuare „cu mulți oameni traumatizați din mai multe puncte de vedere, nu doar fizic”. 

Bogdan Moleșag și-a scris și lucrarea de licență pe tema supraviețuitorilor de la Colectiv: „Iar concluzia a fost că, indiferent dacă ești afectat fizic sau nu, din punct de vedere psihic toți sunt afectați: tulburare de sindrom de stres post-traumatic, anxietate, depresie, în zona acestui spectru”.

La 10 ani de la incendiu, el nu crede că viața l-ar fi dus în această direcție dacă nu ar fi existat Colectiv. 

„Există conceptul de creștere post-traumatică, după un astfel de eveniment. Sunt multe cazuri de oameni care și-au descoperit vocații diferite, care au avut puterea să se adune. E foarte important ca în tot acest timp să ai parte de sprijin. Iar eu am avut și din partea soției, și din partea familiei, a mamei și a surorii. Am avut timpul și sprijinul necesar să îmi urmez această chemare”.

Recent, s-a reapucat să cânte la tobe: „Nu la fel de mult ca înainte, evident. Dar m-am chinuit foarte mult, iar acum am niște mănuși pe care le-am ajustat și am început din nou să cânt la tobe”.

Adina Apostol avea 26 de ani în octombrie 2015. În seara de 30 octombrie, a ajuns la Spitalul Elias cu arsuri pe 50% din suprafața corpului. I s-au dat șanse minime de supraviețuire.

După o săptămână, a fost transferată în Belgia. Mai întâi, a fost internată în spital, iar în următoarele luni a rămas acolo și pentru recuperare, care nu era posibilă în România.

Își amintește că „la început a fost foarte greu – și încă este – fizic, din punctul de vedere al mobilității pielii. Și așa va rămâne toată viața. Nu știu cine poate să se obișnuiasca ca, dintr-odată, să nu mai poată îndoi mâinile complet, să nu mai poată să strângă pumnii complet, să nu mai poată face anumite mișcări”.

„A fost foarte greu să depășesc momentul – și prima perioadă pe care am avut-o în spital, și tratamentele care au urmat. Să îmi văd tenul ars, eu, care eram înnebunită să am pielea perfectă să îmi tratez fiecare coș sau punct negru”.

Cam atât de repede ne schimbă viața prioritățile.

Alina Apostol spune că, în primele luni, ea și ceilalți supraviețuitori care erau în Belgia la recuperare au încercat să își reia „cât de cât viața”: „Mai ieșeam, ne vedeam unii cu alții, cântam, jucam cărți. Încercam să avem o viață socială, chiar dacă era doar între noi”.

Sursa https://www.hotnews.ro