„Durerea nu este o negociere, iar terapia durerii nu ar trebui să fie un lux”, spune medicul Eugen Oleineac, care coordonează primul proiect de terapie a durerii dintr-un spital de stat din România. Țara noastră are de doi ani o lege care prevede dreptul pacienților la terapia durerii, dar nu se aplică pentru că nu are norme metodologice. Un astfel de serviciu este disponibil doar în sistemul privat, contra cost.
Durerea nu se vede pe analize, pe rezultate imagistice și nici nu se măsoară cu termometrul sau tensiometrul. Nu există un aparat care să îi arate medicului că pacientul are o durere de intensitate 8 din 10. Și totuși, spune Eugen Oleineac, durerea este considerată „al cincilea semn vital în secolul XXI și nu este un capriciu”.
„Ea trebuie măsurată la fel cum măsurăm tensiunea arterială, temperatura, saturația de oxigen, frecvența respiratorie. Sunt niște paramentri vitali care ne arată starea pacientului. Iar al cincilea semn este durerea. Este un semn crucial despre starea și bunăstarea pacientului. Ea afectează foarte mult calitatea îngrijirii și, în general, felul cum se simt oamenii într-un spital”
La nivel internațional, durerea cronică este recunoscută, din 2022, în clasificarea internațională a bolilor ca o boală în sine, nu doar ca simptom, așa cum continuă să o facă România.
În țara noastră, pacienții beneficiază în acest moment de terapia durerii doar în sistemul privat de sănătate, contra cost, arată dr. Eugen Oleineac, în dialogul cu HotNews.
Spitalele publice nu oferă astfel de servicii, pentru că CNAS nu le decontează. Asta cu toate că, în anul 2024, Parlamentul a adoptat o lege care introduce în premieră accesul pacienților la servicii de terapia durerii.
Serviciile de terapia durerii sunt definite în lege ca „ansamblul de servicii medicale de diagnosticare, tratament și monitorizare a pacienților de toate vârstele, copii sau adulți, cu dureri acute sau cronice, având ca scop îmbunătățirea calității vieții acestora prin controlul sau înlăturarea durerii”. La un alt articol, legea adoptată în 2024 prevede că „asigurații au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea complicațiilor ei, pentru recuperarea după boală și pentru terapia durerii”.
Legea nu are, însă, norme de aplicare care să stabilească în mod clar cum trebuie organizate serviciile de terapia durerii, cine le poate furniza și cum ar trebui ele să fie integrate în structura spitalelor.
Recent, CNAS a invitat furnizorii de servicii de sănătate la consultări și negocieri privind modificarea Contractului-cadru, care reglementează serviciile medicale decontate de instituție. Consultările au loc în perioada 17-26 august. Decontarea terapiei durerii este una dintre propunerile aflate în acest moment pe masa Casei de Asigurări de Sănătate.
Proiectul „Spitalului fără durere” s-a născut în 2021. Carmen Uscatu, președinta Asociației Dăruiește Viață a venit în spital și, împreună cu o echipă de medici din Statele Unite, au avut o idee genială, că ar trebui să ameliorăm partea de îngrijire medicală și de terapia durerii”, își amintește Eugen Oleineac.
Carmen Uscatu știa „din poziția de pacient ce înseamnă să te doară, cât de umilitor e și cât de fără speranță ești”. Acum mai bine de 20 de ani, ea a suferit o amputație parțială a piciorului, în urma unui accident grav.
„În acele momente, eu îmi doream să mor. Nu mă mai interesa nimic altceva. Sunt momente care par o eternitate și nu mai vrei să fii acolo, chiar dacă vezi că familia e alături de tine”, spune ea. A ajuns însă în Franța, unde protocolul durerii era altul, își putea administra singură, în spital, medicamente în doze prestabilite de medici, așa cum se întâmplă acum și la „Marie Curie”. „Nu m-a mai durut absolut deloc, în Franța nu am mai avut nicio durere spre deosebire de România”, își amintește ea.
„În România, se consideră că, dacă ești bolnav și ești la spital, este normal să ai dureri. Dacă ești bolnav, durerea face parte din această rețetă. Dar nu este, de fapt, un lucru normal”, spune însă medicul Oleineac.
„Iar ce am încercat noi să facem a fost să schimbăm această convingere profund înrădăcinată”, precizează el.
Primul pas a fost organizarea unor cursuri pentru personalul medical, ținute de o echipă de medici din Statele Unite, specializați în terapia durerii.
În discuțiile cu părinții și copiii internați, echipa proiectului a descoperit însă o altă problemă: nu doar sistemul medical era obișnuit să privească durerea ca pe o normalitate, ci și pacienții
„Aveau exact concepția asta, că trebuie să te doară. Ei nu cereau întotdeauna medicamente pentru durere. Iar atunci când o făceau, le cereau cu o oarecare teamă sau rușine, ca și cum ar fi un lux să ai un medicament care să îți ajute copilul să nu mai plângă și să se odihnească noaptea. Povesteau cum se duc noaptea la ușa asistentei sau a medicului de gardă și ezitau dacă să bată sau nu la ușă. Se întrebau dacă e suficient de grav încât să bată. Oamenii credeau că e ceva normal să te doară și, atunci, intervenea această teamă: cum să te duci să ceri noaptea un calmant doar pentru că te doare?”, povestește Carmen Uscatu.
„Dacă un pacient are febră, aceasta este consemnată. Dacă are tensiune mare, este consemnată. Dacă are saturația scăzută, medicii știu. Durerea, însă, a rămas mult timp în zona lucrurilor despre care pacientul trebuie să se plângă suficient de tare pentru ca cineva să reacționeze”, spune medicul Eugen Oleineac.
Din acest motiv, implementarea unor instrumente de evaluare a durerii și documentarea acesteia în foaia pacientului „schimbă total abordarea îngrijirii medicale în spital”, spune medicul ATI.
„Mi-am dat seama că nu avem instrumentele necesare, mai ales că ele sunt pe categorii de vârstă și sunt diferite la pacienții copii față de adulți.”
La „Marie Curie”, acesta a fost al doilea pas al proiectului pilot.
Există două metode de evaluare a durerii, spune Eugen Oleineac. Prima este autoevaluarea – atunci când pacientul își apreciază singur nivelul de durere, „conform unei scări pe care i-o prezentăm, în care 10 este durerea maximală imaginată de pacient”.
Dar durerea poate să fie percepută diferit. „Spre exemplu, cineva care a suferit un accident rutier și a avut niște experiențe dureroase enorme nu poate să aibă același nivel de percepție a durerii cu cineva care a avut mai mult noroc.”
„De aceea, nu e bine să comparăm pacienții între ei”. Esențial este ca „pacientul pe care îl doare să fie crezut”, spune medicul ATI.
Lucrurile devin ceva mai complicate în cazul pacienților care nu pot vorbi și care nu pot spune „Au, mă doare”, unde îi doare sau „Mă doare la intensitate 8 din 10”.
Fie că e vorba de copii sau adulți cu probleme de dezvoltare neurocognitivă, „ei simt durerea la fel ca orice ființă de pe lumea aceasta, doar că nu o pot exprima în cuvinte.”
Pentru acești pacienți, există o metodă care se numește heteroevaluare, spune Eugen Oleineac: „Este o evaluare pe care o facem observându-le comportamentul și decidem, pe scara de la 0 la 10, cât de intensă este durerea lor. Un copil poate face anumite grimase. Își poate mișca diferit mâinile sau picioarele. Poate plânge.”
„Dar poate și să nu plângă. Iar acesta este unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care personalul medical trebuie să le înțeleagă: absența plânsului nu înseamnă neapărat absența durerii. Pentru că sunt unii copii care suferă atât de mult de durere, pe un timp îndelungat, încât sunt epuizați de durere și nu mai plâng.”
Dacă singurul criteriu este „plânge sau nu plânge?”, suferința unui astfel de copil poate trece neobservată. De aceea, durerea trebuie făcută vizibilă, spune Eugen Oleineac.
„Lucrurile acestea, cu părere de rău, nu sunt învățate în școala medicală românească. Doar specialitatea ATI are o scurtă formare în terapia durerii. Și atunci, în sistemul medical avem, poate, o grămadă de medici și asistente care ar vrea să ajute pacienții. Dar, pentru a îi ajuta, trebuie să înțelegi în profunzime cum își manifestă un pacient durerea.”
De aici a venit una dintre ideile fundamentale ale proiectului: durerea trebuie făcută vizibilă.
La „Marie Curie” au fost implementate instrumente standardizate de evaluare a durerii, astfel încât tratamentul durerii să nu mai depindă exclusiv de medicul care este de gardă într-o anumită zi și de cunoștințele acestuia.
Este însă un proces, admite Eugen Oleineac: „implementarea și acceptarea acestor instrumente ia timp”.
„E un proces care înseamnă schimbare, iar schimbarea vine întotdeauna la pachet cu foarte multă opoziție”, spune și Carmen Uscatu, care a simțit și „reticență” din partea unei părți a personalului medical, în acest parcurs. „La început, spre exemplu, am auzit, din partea personalului medical, temeri că pacienții ar putea fi drogați cu opioide. Remarci de felul ăsta, care te duc cu gândul la frica oamenilor de a face această schimbare.”
Tratamentul durerii nu înseamnă doar administrarea unui opioid, spune Eugen Oleineac. Morfina, arată medicul, este doar „vârful icebergului”.
Eugen Oleineac a urmat cursuri și stagii de pregătire în terapia durerii în mai multe centre europene, inclusiv la Varșovia și Budapesta, iar apoi a avut posibilitatea să lucreze timp de un an într-un centru din Elveția specializat în terapia durerii.
La întoarcerea în spitalul „Marie Curie”, a decis să se dedice exclusiv terapiei durerii cronice, prin înființarea primului serviciu de terapia durerii într-un spital public din România.
Primele secții din spital incluse în proiectul pilot, în care terapia durerii a început să funcționeze, au fost oncologia și neurochirurgia. Ulterior, proiectul a fost extins și în secția de ortopedie și în câteva secții chirurgicale.
Sursa https://www.hotnews.ro
