De la minciuni nevinovate la secrete periculoase: cum evoluează minciuna copiilor și 5 replici recomandate pentru părinți

Minciunile copiilor nu sunt mereu semn de obrăznicie. Adesea, copiii apelează la ele de frică, din dorința de aprobare sau sunt rodul unei imaginații debordante. În toate cazurile, reacția părintelui contează decisiv pentru ce se va întâmpla pe termen lung.

Copiii mint încă de la vârste fragede, iar acest comportament are explicații psihologice, nu morale. Altfel spus, copiii nu mint din răutate sau intenție de a înșela, ci pentru că minciuna face parte din procesul lor de dezvoltare cognitivă și emoțională. Minciuna la copii nu e o problemă morală (nu înseamnă că sunt „copii răi”), ci una psihologică (adică ține de felul în care învață să gândească, să anticipeze reacțiile adultului și să se adapteze).

Conform Child Mind Institute, motivele sunt universale: pentru a evita pedeapsa, pentru a obține ceva ce își doresc, pentru a impresiona sau pentru a proteja sentimentele cuiva. Cu alte cuvinte, minciuna este o formă primitivă de adaptare socială. Studiile arată că, pe măsură ce se dezvoltă cognitiv, copiii încep să înțeleagă că ceilalți nu le pot citi gândurile, așa că pot controla informația. 

Între 2 și 4 ani, minciuna este aproape un exercițiu de imaginație – copilul nu minte cu intenție, ci confundă realul cu dorința. În jurul vârstei de 6 ani, apare prima minciună conștientă, de obicei ca reacție la frică sau rușine. La vârsta școlară, minciuna devine mai sofisticată: copilul învață să ascundă faptele sau să le justifice. Adolescenții mint, în general, pentru a-și proteja intimitatea sau autonomia – adesea pentru că simt că părinții nu îi ascultă, ci doar îi judecă.

În toate cazurile, reacția părintelui contează decisiv. Un copil care este pedepsit sever pentru sinceritate va învăța repede că minciuna este mai sigură.

De la primele „n-am fost eu!” până la „n-am auzit când ai strigat”, minciunile copiilor evoluează odată cu dezvoltarea lor cognitivă. Psihologii le consideră etape firești, nu defecte de caracter: pe măsură ce copilul învață să-și imagineze gândurile celorlalți și să anticipeze reacțiile adultului, el descoperă și puterea (dar și riscurile) de a modifica adevărul. Fiecare vârstă aduce alt tip de „poveste cosmetizată” – unele simpatice, altele exasperante –, dar toate spun ceva despre felul în care copilul învață să se raporteze la lume.

2-3 ani. Copilul spune „n-am mâncat eu biscuiții” cu firimiturile încă pe față. Nu e o minciună, ci o fantezie. Psihologii o numesc „wishful thinking”: copilul spune ce ar vrea să fie adevărat, nu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu e o minciună în sensul clasic, ci mai degrabă o dorință spusă cu voce tare: copilul confundă „aș vrea să nu fi mâncat biscuiții” cu „n-am mâncat biscuiții”. În această etapă, minciuna e un joc cognitiv, nu o strategie.

4-5 ani. Apar minciunile de protecție. Copilul înțelege că părintele nu știe tot și încearcă să evite consecințele. De exemplu: „Nu eu am rupt jucăria” devine o încercare de evitare a rușinii. Este momentul ideal pentru a introduce ideea de consecință, fără, însă, a-l face să se simtă rușinat.

Sursa https://www.hotnews.ro