Copilul este timid sau are fobie socială? Când devine o problemă reală și cum pot ajuta părinții

Imaginează-ți un copil care stă tăcut într-un colț la o oră unde un dascăl îi provoacă pe toți să se exprime. Este emoționat, însă curios. Altul tremură și evită orice contact vizual, dar după ore se frământă, devine trist, pentru că a pierdut o șansă de socializare. Primul este probabil timid. Al doilea, poate avea anxietate socială. Cum faci diferența? Ce pot face părinții pentru a ajuta copiii în ambele variante?

Timiditatea înseamnă tendința de a te simți încordat, îngrijorat sau stânjenit în situații sociale, mai ales cu persoane necunoscute. Psihologia o descrie ca anxietate și inhibiție în contexte sociale, cu componente emoționale (agitație), cognitive (griji legate de evaluarea celorlalți) și comportamentale (evitare, tăcere). Nu este un „defect”, ci o trăsătură normală a variației umane.

La un capăt al spectrului se află „inhibiția comportamentală” (behavioral inhibition, BI) – un tipar temperamental recunoscut din primii ani de viață: copilul reacționează precaut la oameni, locuri și situații noi. Aproximativ 15-20% dintre copii prezintă BI, iar această trăsătură este relativ stabilă. Ea crește riscul pentru anxietate socială mai târziu, dar nu o determină inevitabil – mulți copii inhibați NU dezvoltă tulburări, arată acest studiu.

Este importantă și normalitatea unor etape de dezvoltare. „Anxietatea față de străini” în jur de 7-12 luni și episoadele de „inhibiție comportamentală” (sau adaptare lentă) la unii copii mici nu anunță o problemă, ci arată că sistemul lor de atașament și de protecție funcționează. În timp, cu expunere blândă, cei mai mulți se adaptează.

Timiditatea are o bază temperamentală (diferențe în reactivitatea la noutate), documentată de studii longitudinale și de laborator. Este, așadar, vorba de o predispoziție. Aceeași predispoziție poate trece neobservată într-un mediu răbdător și predictibil, dar se poate accentua într-un context care forțează constant expuneri bruște. Conceptul de „potrivire” dintre temperament și mediu explică de ce aceiași copii evoluează diferit în funcție de cum sunt susținuți.

Ce contează în această „potrivire”? Cercetările arată legături între controlul/supraprotecția parentală și comportamentele sociale retrase. Însă relația este bidirecțională: un copil retras poate „chema” mai mult control din partea adulților. Meta-analizele găsesc efecte mici, ceea ce înseamnă că stilul parental contează, dar nu este factorul unic sau decisiv. Retragerea „dinăuntru” (rușine, anxietate) se poate transforma, în timp, în izolare „din afară” dacă apar respingere sau tachinare. Ciclul poate întreține timiditatea. Totuși, multe copii retrași au prietenii stabile și funcționează bine social.

În practică, timiditatea „sănătoasă” arată așa: copilul timid ezită inițial, dar se încălzește treptat când mediul devine cunoscut și sigur. Suferința este mică, iar funcționarea de zi cu zi (școală, joc, prietenii) rămâne adecvată. Când vorbim de un posibil început de patologie, apar evitare persistentă, suferință semnificativă și impact funcțional (refuzuri, plâns intens la interacțiuni, somatizări, situație școlară afectată). Diferența o face, deci, inten­sitatea, durata și afectarea vieții – nu simpla prezență a timidității.

Pentru părinți și profesori, mesajul-cheie este dublu: recunoașteți temperamentul (nu-l „reparați”), dar modelați mediul – pași mici, previzibilitate, oportunități de reușită socială – astfel încât copilul să-și lărgească treptat zona de confort fără presiune sau etichete.

Fobia socială (numită și tulburare de anxietate socială) înseamnă o teamă intensă și persistentă de situații în care copilul ar putea fi observat sau evaluat de alții (a răspunde la oră, a cunoaște colegi noi, a mânca în fața altora). Teama nu e doar „emoție”, ci duce la evitare (nu vrea la petreceri, se ascunde ca să nu fie întrebat la lecție) sau la a îndura situațiile cu un disconfort puternic.

Pentru diagnostic, simptomele trebuie, de regulă, să dureze cel puțin 6 luni și să afecteze viața copilului (școală, prieteni, familie). La copii pot apărea și semne comportamentale vizibile: plâns, crize de furie, agățare de părinte, refuz de a vorbi sau de a participa. Se asociază frecvent cu manifestări fiziologice (roșeață, transpirații, tremurături, greață, „mintea goală”).

Cât de des apare? Date reprezentative pe adolescenți (13-18 ani) arată o prevalență pe viață de aproximativ 9%, cu forme „generalizate” (frica în multe contexte sociale) mai frecvente la fete și cu evoluție persistentă dacă nu e tratată. Puțini adolescenți ajung la specialist fără sprijinul adulților.

Sursa https://www.hotnews.ro