Mănăstirea Agafton poartă pe umeri o povară imensă și păstreazăîntre ziduri suferința a sute de suflete ce-au poposit în ansamblul declădiri care încă dăinuie și astăzi. Nu însă pentru mult timp pentru cămare parte dintre acestea se află într-o avansată stare de degradare șise prăbușesc de la sine. Bani pentru a fi reparate nu sunt, iarintervențiile sunt îngreunate de faptul că aceste imobile sunt denumitepompos monumente istorice și sunt protejate de lege.
Sărăcie lucie dusă la extrem
În amiaza zilei de 18 februarie, învăluită de un soare păcălitor cu dinți, poposesc la poarta mănăstirii. Mărturisesc că la intrare am fost stăpânită de gânduri meschine, auzisem că lăcașul a devenit un pol al sărăciei și că măicuțele, vreo 30 la număr, mor de foame. La ieșire, după o oră petrecută în liniștea mănăstirii și învăluită de peisajul pitoresc, am plecat rușinată de gândurile care m-au dus acolo. Ce-i drept, ar fi fost un articol de presă faptul că maicile nu au ce mânca.
În realitate, slujitoarele Domnului își poartă demne ”crucea”. Întâmpină probleme care țin de partea financiară însă care nu-și au rezolvare decât de la nivel foarte înalt. Mă întâmpină o maică extrem de speriată de vizita unui ziarist. Nu-s obișnuite cu oaspeții, iar zilele trec una după alta, la fel. Îmi repetă la nesfârșit că nu au voie să dea interviuri, pentru că este nevoie de o aprobare direct de la Mitropolit. Nu se îndură să mă dea pe poartă afară și acceptă să îmi arate mănăstirea.
Închisă de comuniști, transformată într-un fel de cămin cu nebuni
Și așa încep să pricep cum istoria este îngropată în mod natural, sub ochii noștri ai tuturor. Aflu date care sunt disponibile în detaliu și pe Wikipedia însă am un ghid extraordinar care-mi arată însuflețită câte au pătimit înaintașele sale. Comuniștii au închis mănăstirea abuziv în urmă cu aproape șase decenii și-n jur de 300 de maici au fost scoase din chilii. Lăcașul s-a transformat într-un soi de cămin pentru bătrâni, persoane cu handicap și bolnave psihic, și-așa a rămas vreo 40 de ani.
”Era un cămin aici pentru bătrâni, erau persoane cu boli cronice, iar restul de până la 150 erau persoane singure, nu erau toate bolnave”, povestește
măicuța. O asaltez cu întrebări curioasă să aflu ce ascund casele aliniate în jurul Bisericii. Zâmbește: ”
Chiar nu știți mai nimic”. Biserică construită de pustnici în jurul anului 1700
Să tot fie în total vreo 60 de căsuțe sau chilii mănăstirești, vreo cinci fântâni, două anexe, Turnul clopotniță și două Biserici: ”Pogorârea Sf. Duh” și cea din lemn ”Sf. Arhangheli”. Toate declarate monumente istorice de categorie B, majoritatea aproape de prăbușire. Cel puțin două case au pereții prăbușiți iar maicile nu au bani să le repare. Acolo au locuit și bătrânii și bolnavii psihic însă în condiții de insalubritate totală, întrucât căsuțele nu erau dotate cu instalații de apă și canalizare. Fiecare imobilizat la pat își avea hârdăul sub patul său. Mănăstirea a fost redeschisă în 1996 iar primele călugărițe trimise de la Mănăstirea Agapia au locuit o bună perioadă de timp alături de bolnavi. Conviețuirea a fost dificilă, maicile plângându-se că bolnavii le batjocoreau cu vorbe murdare, le loveau cu bulgări, tulburau slujbele, făcând multe alte necuviințe.
Rugăciune împletită cu muzică
Astăzi, este liniște. Cel puțin iarna când pete de zăpadă încă colorează aleilor, în locuri unde razele soarelui nu răzbesc. Vara e altă treabă, spune maica ce mă însoțește. Se deschide Tabăra Agafton și muzica de acolo le tulbură momentele de rugăciune. Oftează resemnată și-mi spune mai departe povestea mănăstirii. Aflu că poetul nepereche a petrecut acolo bună parte din copilărie și chiar tinerețe. A fost inspirat de codrii seculari când a scris ”
Călin, file de poveste” sau ”
Mai am un singur dor”. Chiar o mătușă de-a lui,
Olimpiada Iurașcu își doarme somnul de veci lângă alte maici înmormântate acolo. Se miră femeia în negru care mă însoțește cum
Mihai Eminescu adună anual oameni de cultură care fac tot felul de manifestații, în timp ce locurile ce i-au fost dragi, se năruiesc.
Au vrut maicile să accesese fonduri europene ca să repare chiliile mănăstirești dar nu s-a putut, nu aveau partea de co-finanțare. Maica stareță își petrece timpul într-o casă veche de câteva decenii bune iar când intri aproape că te lovești de tavan. Slujitoarele Domnului muncesc zi de zi pentru a lucra pământul și pentru a crește animalele întrucât lăcașul supraviețuiește prin auto-gospodărire. Viața merge înainte, însă cu fiecare zi, mai cade un perete, se mai surpă o bucată de tavan. Până într-o zi când, istoria va rămâne doar pe hârtie iar realitatea vă arăta doar un morman de moloz.
Gabriela ERDIC[[galerie-foto]]
Urmărește-ne și pe Google News
