Interviuri
Prof.univ.dr. Corneliu IAȚU: Familia Pillat a fost ca o aură pentru Miorcani / Tatăl meu a fost primul salvator miner cu atestat din județul Botoșani

Vă oferim astăzi o călătorie. Prin viața unui om, prin locuri de aproape și de departe. Vă oferim, de asemenea, o perspectivă nouă asupra unui Botoșani care mai poate încă exploata uriașele bogății, de la pământ și apă, până la trecutul atât de prețios. Nu în ultimul rând, aducem prin acest interviu un omagiu poetului Ion Pillat, de la a cărui naștere se împlinesc astăzi, 31 martie, 130 de ani.

Născut pe 9 decembrie 1964, în Miorcanii lui Pillat, Corneliu Iațu este fiu de miner. Al primului salvator miner cu atestat din județul Botoșani. A crescut odată cu satul. A ascultat poveștile bătrânilor de la conac, a ”făcut norme” la CAP, a încărcat și descărcat sute de tone de porumb și de grâu, a sorbit pe nerăsuflate cărțile din biblioteca din mină.

 

Profesor universitar la Facultatea de Geografie și Geologie, prorector al Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, președinte al Societății de Geografie din România, cu studii și cerccetări academice recunoscute în întreaga lume, cu un titlu de doctor obținut cu calificativul Magna cum laude, cu o temă despre “Depresiunea Rădăuților –studiu de geografie umană”, a obținut Premiul „Simion Mehedinți” al Academiei Române pentru cartea ”Démographie et géographie du travail en Roumanie post-décembriste”, pentru anul 2006, dar și Premiul  pentru cea mai bună carte științifică, ”Atlasul  electoral  al  României  (1990-2009)”, în 2014, la București.

 

A învățat că, dincolo de greul zilei, se află întotdeauna o rază de soare care te conduce către lumină. De asta, Corneliu Iațu păstrează și astăzi în inimă satul de odinioară. Satul cu foștii dascăli, cu jocurile copilăriei, satul din care s-au ridicat uriașii pe care mai târziu îi va vedea strălucind prin lumea cea mare. Dar nu uită de asemenea dascălii de la Liceul Laurian, nici plimbările și prietenia aleasă cu prof. Aurel Dorcu, alături de care va rămâne până în amurgul vieții.

 

 

-Domnule Corneliu Iațu, cu voia dvs., așezăm în pragul acestei convorbiri o mărturisire a doamnei Monica Pillat din 1970, despre o vizită la Miorcani alături de tatăl său, poetul Dinu Pillat. Conacul devenise între timp casă de nașteri. Spune doamna Pillat: ”Am ajuns noaptea la Miorcani, unde ne aştepta tot satul cu lumânările aprinse. Era ca la Înviere. Oamenii credeau că, dacă se întoarce fiul “boierului” acolo, vremurile se vor schimba. Tata a fost zguduit de înfăţişarea de atunci a locului, pe care nu-l mai recunoştea”. Aveați 6 ani când se întâmpla această vizită, dar nepoata poetului Ion Pillat a mai urcat spre Miorcani până spre anii 80-90. Se întâlnește copilăria dvs. cu amintirile doamnei Pillat? Mai păstra satul de atunci povești despre viața de la conac, despre oamenii care se perindaseră pe acolo?


-Din păcate, regimul comunist a practicat o ștergere a valorilor prin uitare. Familia Pillat, care a marcat comunitatea din Miorcani, nu a făcut excepție. Eram prea mic să știu de Monica Pillat sau Dinu Pillat, dar m-a marcat tot timpul conacul familiei Pillat. În sens pozitiv, pentru că avea acea atmosferă boierească pe care o pierduse România la 1947 și pentru că era și un loc de joacă pentru mine, copil fiind. Zidurile din piatră, dar mai ales porțile din fier forjat, ruginit de timp, erau martorii unei epoci glorioase, dar pe care eu nu aveam cum să o pricep pentru că eram prea mic. Eram doar fascinat. Nu înțelegeam de ce acele porți din fier forjat sunt mai mereu închise și parcă lăsate abandonului. M-a marcat și negativ, pentru că în clădirea conacului era spitalul satului și acolo se făceau vaccinuri, tratamente și eu am avut oroare tot timpul de injecții. Așa că îl asociam cu locul unde mi se făceau injecții. Alături de domeniul Pillat este un parc, cu un lac unde se desfășurau toate sărbătorile importante ale satului, cea majoră fiind pentru mine Ziua Minerului (în duminica cea mai apropiată de 6 august) pentru că tatăl meu era miner.

 

 


(Conacul Pillat de la Miorcani)



Ca să revin la domeniul Pillat, eu eram fascinat de poveștile celor bătrâni, de la bunicul meu din partea tatălui, care ajunsese la Cotul Donului în Al Doilea Război Mondial, până la alți bătrâni cu harul de a povesti. Eu eram foarte bun prieten cu bătrânii povestitori ai satului și eram simpatizat de ei pentru că îmi plăcea să-i trag de limbă, iar lor le plăcea să povestească. În povestirile lor atingeau inevitabil și partea cu boierul, dar mai pe șoptite, că regimul comunist era vigilent. Aș putea spune că spiritul Pillat m-a marcat doar așa cum o mamă își sărută copiii în somn, copiii neștiind că au fost sărutați, dar simțind totuși iubirea mamei. Pentru că sunt, probabil, un romantic, mi-a plăcut poezia, cochetând stângaci și cu versuri, deși parcă proza îți dă mai multă libertate de a te desfășura și aș înclina către aceasta.

 

 

-Ce altceva, din universul Miorcanilor, v-a marcat copilăria?


-Reperele care m-au marcat când eram copil erau mai mult naturale. Prutul era un alt reper care m-a fascinat, mai ales că-l vedeam destul de des când mergeam la tatăl meu la Mina de nisip, care are gurile de intrare chiar pe malul Prutului. Făceam kilometri zilnic pentru a bifa aceste repere. Pentru mine Miorcanii erau Centrum Mundi.

Când l-am văzut pe actorul și scriitorul Alexandru Lungu în ecranizările lui Caragiale m-am simțit important pentru că sora lui avea librăria satului și eu o cunoșteam. Eram mândru pentru că era consătean de-al meu. Talentul acestui om m-a răvășit, dar faptul că era om al locului m-a făcut să fiu mândru până la lacrimi. Ceea ce m-a impresionat tot timpul însă era muzica. Peste drum de casa mea era fosta casă a familiei Dandara, familie marcantă de intelectuali. Liviu Dandara, compozitor, și fiica sa, Mălina Dandara, violonistă, veneau verile la fosta lor casă și cântau la vioară. Ascultând Balada lui Ciprian Porumbescu nu puteai să nu devii sensibil la muzică. Și visam să devin pianist, violonist așa cum era George Enescu. Din păcate, nu mi-am putut realiza acest vis pentru că la țară nu aveai de unde să ai profesori de vioară sau pian.

Dar vara căscam ochii spre cer. Vedeam dârele lăsate de motoarele cu reacție ale avioanelor și atunci visam să devin aviator, așa cum eram fascinat de tractoare și camioane pentru că erau puternice. Orizontul Miorcanilor era mic, însă eu visam să fiu călător prin lume pentru că învățasem destule pe la Geografia continentelor și-mi imaginam țări, orașe, monumente, munți, văi la care aș fi putut ajunge doar cu avionul, deși eram înconjurat la sat doar de căruțe și tractoare...



-Miorcanii lui Pillat, cum obișnuim a spune cel mai des. Dar și ai lui Alexandru D. Lungu, ai Doinei Ignat. Miorcanii bătuți de Lucian Valea o vreme. Cum vă explicați astăzi, la o distanță care asigură o anume detașare, miracolul acestui Nord-Miorcani?


-Nu știu, dar încerc să caut răspunsuri. Miorcanii au văzut asfaltul doar de câțiva ani. Era o lume aparte în care rusticul părea nealterat pentru că eram prea departe de centru (Botoșani). Era și un sat mare. Trebuiau să erupă și valori. Problema majoră era doar să găsească drumul potrivit, să fie îndrumați de mentori. Poate că era și o dorință de evadare dintr-un loc uitat de lume. Îmi aduc aminte că iernile erau grele. Atunci când viscolea, localitatea era blocată chiar și pentru o lună. În 1985 am primit o permisie din armată pentru câteva zile ca să merg acasă. De la Darabani (vreo 30 de km) nu mai circula nimic pentru că drumul era viscolit. Am mers pe jos prin nămeți până acasă, ceea ce bunicii noștri o făceau frecvent altădată.

Familia Pillat a fost ca o aură pentru Miorcani, din punctul meu de vedere, pentru că a asigurat lumina de care aveau nevoie o parte dintre noi pentru a ne găsi drumul în viață. Aveam la ce ne raporta, era un reper fantastic. Era o moștenire care ne insufla valoare.

Oameni talentați există peste tot, principala problemă este descoperirea lor sau șansa de a fi descoperiți. Un talent autentic cum era Alexandru Lungu își trăgea seva din autenticul vieții de zi cu zi a satului, la urma urmei.

Contează mult și familia și conștientizarea importanței de a învăța.

 

 

Elevul din comunism și biblioteca din mină

 

-Școala în comunism. Un subiect care încă împarte și desparte, o temă care devine de o vreme obiect de studiu. Ce datorați școlii de la Miorcani, care sunt dascălii ”de la primară” pe care profesorul universitar de astăzi i-a pitit acolo, în inima inimii?


-Mi-aduc aminte că am avut profesori buni. Unii erau necalificați pentru că era dificil să vii unde se agață harta în cui, departe de oraș și unde noroiul ajungea până la glezne. Dar învățam. Primeam manualele pentru anul următor încă din vară și adunam toți copiii din mahala și făceam pe profesorul. Învățam, îi ascultam, le dădeam teme și chiar și note. Și nu crâcnea nimeni. Jucam și fotbal. Eu eram Dinamo (atunci aveau o echipă serioasă) și jucam singur, iar ceilalți puști formau echipa Steaua pentru că tot eu stabileam cu cine joc. Așa i-am făcut steliști pe toți de pe mahalaua mea. Istoria, Geografia, Limba și literatura română erau predate de profesori cu har. Le sorbeam orele. Pentru că nu erau manuale destule și mie, fiind mai răsărit la carte probabil, nu mi s-a dat manual de istorie într-un an. Mergeam la un coleg aflat la circa 1 km de mine, luam manualul, învățam lecțiile și trebuia să i-l aduc ca să învețe și el.

Bibliotecile mă fascinau. Eram ca un burete. Mark Twain, Karl May, Edmondo De Amicis mi se păreau fantastici. Mica bibliotecă a școlii trebuia epuizată cât mai repede.

Mina de nisip de la Miorcani avea și ea o bibliotecă frumoasă cu mai toți clasicii și, când am descoperit-o, mai mereu mă ceream să merg cu tatăl meu la mină. Uitam de timp când intram în acea bibliotecă. Dintotdeauna m-au uimit bibliotecile. Chiar și în ziua de astăzi, reperul fiind cele elvețiene.


-Cum era doamna învățătoare?

-La clasele primare am avut o singură învățătoare, Maria Chiriac, care mai trăiește și pe care am admirat-o pentru că ne arăta primii pași în ale slovelor. Normal că nu ai cum să uiți un asemenea om. Bine, atunci era cu “Tovarășa învățătoare”, că nu aveam încotro, dar ea rămâne pentru mine o Doamnă.


-Cum au contribuit profesorii la opțiunile de mai târziu?

-Cea care m-a determinat să aleg geografia a fost familia de profesori Dumitraș (profesori de istorie și geografie), care pe lângă faptul că ne făcea să visăm la orizonturi îndepărtate, ne stimula să dăm totul pentru aceste materii. Eleganța lor, pregătirea lor deosebită făceau din orele respective un regal pentru mine. Diriginta mea era profesor de limba română: Doina Adăscăliței. M-a învățat multe chiar dacă era mai aspră uneori, dar corectă.

Mai era și familia de profesori Genete (matematică și fizică) și poate că și datorită lor am ales un liceu de matematică fizică, care a fost principala trambulină către universitate, pentru că absolut toți profesorii erau admirabil pregătiți. Restul profesorilor erau necalificați, așa cum se întâmplă și astăzi. Îmi aduc aminte de faptul că trebuia să strângem plante medicinale și să le aducem la școală. Luam pe furiș bicicleta tatălui meu și culegeam de pe câmpuri tot felul de plante medicinale pentru că voiam să fiu primul, dând astfel câteva sute de kg anual, școala câștigând bani de pe urma livrării lor. În ultimii ani, școala creștea și viermi de mătase. Era și un lot al școlii unde elevii lucrau pământul respectiv. Plantam și copaci periodic acolo unde era nevoie.

Ca să accezi la un liceu bun era obligatoriu să dai examen, apoi dădeai treapta (trecerea din clasa a X-a în clasa a XI-a), iar bacalaureatul era foarte serios. Cu alte cuvinte, erau niște filtre care cerneau. Pentru copilul venit dintr-un colț uitat de țară, Liceul ”A.T.Laurian” a fost la început o piatră tare. Era alt nivel și a trebuit să fac eforturi mari ca să ajung la nivelul colegilor de la oraș.

 

 

”Toată vara făceam norme la CAP”

 

-Prin anii 1903-1904, Spiru Haret - ministrul rămas în istorie drept cel mai mare reformator al şcolii româneşti - deschisese o amplă anchetă printre absolvenţii de liceu. Era interesat de impresiile rămase după ultimii ani de studiu. Povesteşte George Bacovia (într-un interviu acordat în iunie 1943, în Vremea, lui Vasile Netea; Bacovia avea 22-23 de ani): "În loc de răspuns la anchetă eu am publicat atunci în ziarul ”Ţara” poezia "Liceu, cimitir al tinereţii mele". Citind această poezie - mi-au spus mai târziu intimii lui Haret - ministrul ar fi declarat: "IATĂ CEL MAI SINCER DOCUMENT". Se ştie ce avânt au luat apoi reformele noastre şcolare". Așadar, domnule profesor, ce a fost (mai mult) liceul, pentru dumneavoastră: ”cimitir al tinereții mele” sau mai aproape de ceea ce, în anii 80, se declama: ”ani de liceu/ cu emoții la română/ când la mate dai de greu”, păstrat chiar și de către adolescenții de astăzi ca un adevărat imn?
Și o curiozitate gazetărească: dacă, precum Bacovia într-un debut de secol, ați răspunde astăzi unei anchete privind liceul, care ar fi răspunsul dvs.? Raportându-vă, desigur, la tinerii care intră în amfiteatrele universitare venind de pe băncile liceelor românești?

 

-Facem referire la un ministru fantastic. Spiru Haret a făcut reforme structurale. Astăzi aud în fiecare toamnă că sunt mii de școli care au toaletă în curte, că nu au autorizații de funcționare etc. Îmi pun întrebarea: Este chiar atât de greu ca un ministru, un minister să urmeze exemplul lui Spiru Haret? Face o analiză diagnostic și rezolvă problemele. Nu suntem în stare ca într-un an de zile să construim niște toalete de secolul al XXI-lea? Facem un program național: Nici o școală fără toalete moderne! Asta, pe partea fizică.

Liceul pentru mine a fost la început o mare necunoscută. Eram strivit de monumentalitatea clădirii Laurianului. Veneam de la o distanță 70 de km, dintr-un rural profund, și șocul urban a fost mare. Eram naiv ca orice copil crescut la țară. Colegii din oraș erau mai versați, noi cei de la țară eram priviți așa mai cu superioritate. În fine, norocul meu a fost că am avut niște profesori care erau excelenți pedagogi. Te citeau, știau să-ți atingă coarda sensibilă. Bine, au fost și alți profesori pe care nu-i interesau copiii din fața lor și asta mi se părea grav. Nu aș putea spune că liceul a însemnat ceea ce Bacovia zicea în poezia sa. În general, există tendința să uităm problemele și să ținem minte doar ceea ce este pozitiv.

Pentru mine, liceul a fost o lecție de viață pentru că m-am confruntat cu tot felul de situații, uneori chiar critice. În ultimul trimestru din clasa a IX-a m-am îmbolnăvit de hepatită. Tot trimestrul a trebuit să-l pregătesc pentru toamnă în timpul verii (pentru a nu rata un an) astfel încât a trebuit să învăț singur toate materiile și să mă prezint la examenele din toamnă. Cred că m-a ajutat mai târziu foarte mult această situație din punct de vedere organizațional, pentru că a trebuit să-mi fac un program strict și pe care să-l respect și să fiu și eficient. Cred că atunci am învățat să învăț. Toată vara făceam norme și la CAP pentru a avea încă 2,5 ari de pământ în jurul casei, altfel ne trezeam cu alții lângă zidul casei. Lopătam tone de grâu zilnic (și nu aveam măști cum sunt astăzi) și descărcam – încărcam cel puțin 40 de tone de porumb, grâu în saci pe zi. Asta m-a obligat să fiu foarte riguros și să reușesc să le fac pe toate.

Examenul de treaptă (cum era atunci) era un examen mai greu decât bacalaureatul, în opinia mea. La treaptă (trecerea din clasa a X-a în clasa a XI-a) se cerneau apele. Mai bine de jumătate din clasa mea (matematică – fizică) a trebuit să schimbe profilul și chiar liceul. Nu era deloc simplu. Eu am reușit să rămân tot pe matematică – fizică.

Poate că liceul era dur, dar tot timpul mă raportam la înaintașii pe care îi vedeam pe hol (portretele lor). Simțeam că fac parte dintr-o mare familie și că aveam o misiune de a duce mai departe măcar o firimitură din ceea ce au făcut înaintașii.

 

 

”Profesorul Aurel Dorcu, un titan al culturii botoșănene”

 

-Nu vreau să ”părăsim” liceul fără a vorbi, aparte de tot ce ați spus, despre personalitatea covârșitoare a domnului profesor Aurel Dorcu. Cum îl vedea elevul Iațu Corneliu și cum l-ați regăsit mult mai târziu? Considerați că posteritatea i-a făcut loc Domnului Profesor, că se bucură de aprecierea celor de astăzi sau că, dimpotrivă, numele Aurel Dorcu încă își caută soclul atât de meritat în Cetate?

 

-Profesorul Aurel Dorcu a fost, este și va fi pentru mine un titan al culturii botoșănene. Chiar dacă nu l-aș fi avut profesor, cred că destinul meu era să îl întâlnesc. Șansa a fost să îl am profesor și încă de la primele sale ore de istorie simțeam în mine un patriotism care rezona cu vorbele profesorului. Eu eram săritor, iar profesorul a remarcat această disponibilitate a mea spunându-mi “mânzule”. Marea lui calitate era că nu se rezuma doar la istorie. Făcea o incursiune prin artă iar eu, un copil de la țară, îi sorbeam cuvintele. Încet, încet a început să mă îndrepte spre tainele artei. Veneam cu entuziasm la cercurile pe care le făcea duminica la liceu. Mă invita în fiecare vineri la filarmonică. Vă dați seama ce șoc a fost pentru mine să ascult pentru prima dată în viața mea o orchestră. Cu multă răbdare îmi explica tainele muzicii clasice, încât am devenit un nelipsit martor al concertelor de vineri alături de profesorul meu. El era cunoscut de foarte multă lume, vă dați seama. Ne întâlneam cu profesori din liceul unde învățam etc. Eram prezentat de fiecare dată așa cum știa foarte bine să pună în valoare pe cineva domnul Dorcu. Chiar îmi aduc aminte și acum de concertele cu Iosif Conta la pupitru sau un memorabil concert cu un pianist sovietic extraordinar, Victor Eresko. M-a invitat la domnia sa acasă de multe ori și acolo am rămas uimit să văd tablouri de Băncilă, Dărăscu, Luchian etc. pe care nu le vedeam nici la muzeul din Botoșani. Toate camerele erau pline de cărți și discuri de vinil. Eram ca într-o bibliotecă și nu mă mai săturam să admir ceea ce vedeam.

 


(Prof. Aurel Dorcu)


Eu am păstrat legătura cu profesorul Aurel Dorcu mai tot timpul, indiferent unde am fost plecat. Asta mi-a asigurat acea ancoră atât de necesară uneori în viață și prin care vezi calea de urmat. Am mers în calitate de asistent tehnic cu domnia sa și la Iași, pentru a face prezentări la Biblioteca ”Gheorghe Asachi”, la invitația admirabilului profesor George Pascu, un fost coleg al lui Sergiu Celibidache.

Sănătatea domnului Dorcu nu era chiar grozavă. Avea o tonă de pastile pe care trebuia să le ia la ore fixe. Doamna Dorcu era mereu îngrijorată de starea sa de sănătate. Îl vizitam periodic și mergeam la plimbare prin Botoșani, așa cum îi plăcea lui să glumească, „prin crâșme” (de fapt erau librării de unde mă mai aproviziona cu câte o carte bună pe sub mână; înainte de 1989 era dificil cu cărțile bune pentru că nu se făceau în tiraje mari și domnul Dorcu îmi cumpăra tot timpul astfel de cărți pentru biblioteca mea).

Posteritatea are darul parșiv de a te scufunda mai devreme sau mai târziu în uitare. Domnul Dorcu nu face excepție, deși el a contribuit la formarea a zeci de generații de elevi și a menținut Botoșanii pe culmi culturale.

Faptul că o sală de clasă de la Laurian îi poartă numele este lăudabil, deși generațiile actuale probabil se întreabă: cine a fost Aurel Dorcu?

Este complicat. Orice am face, uitarea ne va cuprinde mai devreme sau mai târziu. Poate că măcar o bibliotecă ar trebui să-i poarte numele pentru neuitare. Asta rămâne la latitudinea autorităților locale, mai ales că Aurel Dorcu este cetățean de onoare al Botoșanilor.

 

 

”Tatăl meu a fost primul salvator miner cu atestat din județul Botoșani”

 

-Vă propun să mai poposim o vreme în Mina de la Miorcani. Ce însemna, în anii 70-80, această mină? Ați avut o altfel copilărie pentru că erați fiul unui miner? Astăzi aveți o percepție diferită față de cea din copilărie?


-Mina de nisip de la Miorcani era oarecum atipică pentru că, de obicei, nisipul este exploatat la suprafață. Pentru economia comunei era principalul obiectiv industrial. Cei care lucrau acolo aveau o sursă de venit sigură și consistentă pentru mediul rural. Faptul că eu eram fiu de miner îmi asigura oarecum un statut societal destul de bun și constituia și un motiv de mândrie a mea față de faptul că eram fiu de miner.

Tatăl meu o luase de jos, de la vagonetar, și ajunsese maistru miner într-o întreprindere care asigura materie primă pentru cele mai frumoase produse din sticlă făcute la Dorohoi (astăzi nu mai există întreprinderea). Pentru că era o fire aplicată în ale meseriei a ajuns și artificier, fiind solicitat la numeroase acțiuni specifice în județele Botoșani și Suceava.

 


(Mineri la Miorcani)



De asemenea, a fost primul salvator miner cu atestat din județul Botoșani, după o specializare dură în Valea Jiului. Era un foarte bun organizator. Principala sa durere sufletească a fost să vadă cum, după ieșirea la pensie, mina de nisip și-a redus activitatea și apoi s-a închis. Nisipul exploatat la Alba-Hudești a concurat-o inițial, Hudeștii fiind mai apropiați de Dorohoi, și atunci transportul costa mai puțin. Apoi, haosul economiei de piață și-a făcut simțit efectul. Nu a fost ușor să vadă cum o întreprindere care asigura cel mai bun nisip din țară a dispărut pur și simplu. Era o parte din viața lui acolo pentru că pusese mult suflet. Dispărând mina ca activitate a scăzut și nivelul de trai al populației din comună și acest fapt se resimte. Un obiectiv economic industrial este vital pentru mediu rural.

Dacă, astăzi, mina ar funcționa, viața oamenilor din sat ar fi alta cu siguranță. Așa, doar agricultura asigură niște venituri subzistențiale în cea mai mare parte. Oricum, Ziua minerului din august era una dintre sărbătorile majore făcute în parcul de la Miorcani, situat lângă Conacul Pillat. Astăzi, satul este tot mai repulsiv prin prisma posibilității de a obține niște venituri decente și de aceea se depopulează treptat.

 

 

Bogăția unui județ încremenit în propriul trecut

 

-Cum vede geograful universitar de astăzi zăcămintele naturale ale Botoșanilor? Ar mai fi posibilă o industrie de extracție/exploatare, ca să nu mai vorbim despre renumitele fabrici de sticlă care au dus faima județului în țară și peste hotare?


-Resursele naturale ale județului Botoșani nu se pot compara cu cele ale unui județ montan. Este clar. Nisipul cuarţos cred că este principala resursă. Din păcate, s-a abandonat exploatarea lui. Mai sunt și resurse de bentonită, gips, ape minerale, gaz metan, argile etc. Prospecțiunile efectuate înainte de 1989, când se acorda geologiei o atenție mult mai mare decât astăzi, au evidențiat aceste resurse subsolice.

Problema la ora actuală este una cu două necunoscute. Pentru a fi exploatate, aceste resurse trebuie să îndeplinească mai multe condiții. În primul rând, ele ar trebui să fie rentabile (să aibă o concentrație economic exploatabilă) și să aibă la capătul filierei de producție o unitate de fabricare, care să încheie acest ciclu. Degeaba am exploata acum cel mai pur nisip cuarțos din România la Miorcani, dacă nu am avea cui să-l livrăm. Și mondializarea joacă un rol important. Contextul internațional nu este unul neapărat favorabil, pentru că absorbim de pe piața externă tot felul de produse specifice industriei sticlei, în loc să le producem în țară. Celebrele cristaluri de Boemia se mai produc, dar porțelanul și cristalul de Dorohoi a fost abandonat de mult.

Meseria de sticlar nu este una neapărat ușoară, așa cum cea de miner implica numeroase riscuri. Tatăl meu avea o vorbă: intru în mină înainte de a răsări Soarele și ies când el apune. În 30 de ani de mină, el a văzut Soarele foarte rar, dar oamenii sunt dispuși să facă și sacrificii ca să le fie mai bine.

Sunt resurse subsolice care pot fi declarate de importanță strategică. Cred că astfel s-ar salva anumite industrii și ar putea redemara activități alteori profitabile. Pentru aceasta trebuie însă strategii și politici bine gândite. Poate să fie implicat și sectorul privat. Principala problemă a oamenilor din mediul rural al județului Botoșani (prin prisma experienței din satul meu) este că nu au posibilitatea de a câștiga bani din munci remunerate corespunzător pentru a le asigura un trai decent. Mediul rural este tot mai îmbătrânit. Prin satele colindate de mine văd tot mai numeroase case bătrânești abandonate și gata să se surpe.

Județul Botoșani este agricol majoritar. De altfel, deține câteva primate din punct de vedere agricol: Locul 1 la suprafețele cu fasole boabe, in pentru fibră, soia boabe, furaje verzi anuale. Locul 2 la suprafața cu plante textile, cânepă pentru fibră. Locul 3 la suprafața cu porumb verde furajer, ovăz, usturoi. Locul 2 la numărul de bovine. Ca să nu mai vorbim de luciul de apă, în care iar se poziționează pe locul 1 pe țară. Iată doar câteva atribute de bază pentru o economie care poate deveni importantă, dacă s-ar baza pe prelucrarea materiilor prime agricole, adică pe o plusvaloare evidentă. Un exemplu în acest sens este dat de Lacto Solomonescu din Vlăsinești. Într-o zonă unde ai numeroase vaci cu lapte este păcat să nu valorifici acest lapte.

Este evident că am depășit nivelul statului centralizat, astfel încât o întoarcere la industria comunistă nu mai este posibilă. Însă statul poate interveni prin strategii și politici bine țintite și coerente dacă vrea să aibă o economie performantă. Ar avea nevoie de o politică funciară care să favorizeze asocierea de terenuri agricole pe baze corecte ca să depășim nivelul de agricultură de subzistență.

În același timp, ca să dau doar un singur exemplu, județul Botoșani are numeroase conace care ar putea fi reabilitate și integrate într-o rețea turistică de mare valoare. Este un specific așa cum sunt castelele în Franța sau Scoția, la Botoșani ar fi conacele.

 

 

”Șansa mea a fost să întâlnesc oameni providențiali și care să-mi sădească dragostea față de valori”

 

-Geografie. De ce? Dacă astăzi ați fi liceanul de demult ați face aceeași alegere? Pentru că, știm, vă place literatura, vă place tot ce înseamnă artă: poezie, pictură, muzică. Ce datorați astăzi geografiei?

 

-Da. De ce Geografie? Aș putea spune savant că am știut dintotdeauna că-mi place geografia. În gimnaziu, istoria și geografia erau favoritele mele. Nu știu. Poate că nici nu realizam acest fapt. Cred că era ceva natural. Prin clasa a șasea, tatăl meu a făcut o specializare în Valea Jiului. Când s-a întors mi-a adus cadou un glob pământesc. Cred că m-a marcat și acest cadou. Priveam cerul și dârele motoarelor cu reacție lăsate pe cer și visam cum voi ajunge să văd cascada Niagara, deșerturile australiene, templele budiste asiatice etc. Aveam și am în mine un fior de patriotism interior care mă sensibilizează așa cum mă sensibilizează poezia lui Eminescu pentru că îmi dau seama de genialitatea lui. Cred că a fost ceva natural, firesc să aleg geografia, chiar dacă la început nu am fost neapărat conștient.

Profesorul meu de geografie din liceu, distinsa doamnă Elena Popescu, m-a făcut conștient că Geografia este drumul meu. După ce a vizitat cu un grup de profesori mina de nisip de la Miorcani, unde tatăl meu era maistru miner, mi-a spus că țara asta a noastră are atâtea bogății și este atât de frumoasă încât noi, ca elevi, avem datoria de a conștientiza toate acestea. Probabil că tatăl meu i-a impresionat în timpul vizitei și atunci s-a produs o conexiune între profesor și elev. M-a rugat să particip la o sesiune de comunicări a elevilor, iar ca temă am ales tocmai mina de nisip de la Miorcani. Cred că am luat și premiu la acea sesiune. Poate că a fost declicul necesar pentru conștientizare. Au urmat olimpiade și alte manifestări. Dar doamna Popescu (de care am aflat chiar zilele acestea că este bine) nu a creat vreo presiune asupra mea. Avea o eleganță deosebită și o discreție remarcabilă.

Poate mulți se vor întreba de ce nu am ales istoria, având în vedere legătura mea deosebită cu profesorul Aurel Dorcu? Poate că domnul Dorcu și-ar fi dorit, dar niciodată nu a încercat să mă deturneze spre istorie. V-am spus, era ceva natural pentru mine. Concurența la geografie în acele timpuri era cea mai mare din țară (20 pe loc). Toată lumea din jurul meu considera că sunt nebun să dau la o asemenea facultate, că nu am vreo șansă etc. Însă eu am fost un încăpățânat din punctul ăsta de vedere. Nu am cedat nici un milimetru, iar atunci când am reușit să intru primul la Geografie la Universitatea din Iași, evident că toată lumea a aflat, am ajuns să fiu ca un fel de mică vedetă. Șansa mea a fost să întâlnesc oameni providențiali și care să-mi sădească dragostea față de valori.

Dacă aș fi liceanul de altădată aș oscila între istorie, geografie și literatură. Mă atrage scrisul, dar probabil când voi ajunge la pensie voi scrie la modul mai serios pentru că acum nu prea am timp de scris literatură.

Asta pentru a nu răspunde șablonard că aș alege tot Geografie. Este clar că orizonturile oferite de Geografie sunt fantastice. Victor Tufescu, unul dintre marii noștri geografi, a terminat tot liceul Laurian. În 1992 am avut ocazia să-l cunosc în ultimii ani ai vieții lui și atunci am aflat că avem cel puțin două puncte comune...

 

 

Geograful călător

 

-Un geograf călătorește mult. Se îndrăgostește inocent și, uneori, iremediabil de splendorile care i se așază la picioare. Ce v-a impresionat cel mai mult în călătoriile dvs., și vă rog să îmi permiteți să indic și trei categorii: locuri, oameni (comportamente, spiritualitate etc.), civilizații (vechi sau noi)?

 

-Un geograf ar trebui să călătorească mult. Din fericire, visul meu din copilărie, atunci când priveam cerul și dârele motoarelor cu reacție de pe cer, s-a împlinit și cred că sunt un norocos din acest punct de vedere. Atunci când descoperi locuri noi, există un freamăt al sufletului care derivă din setea de cunoaștere, pe de o parte, iar pe de altă parte din încercarea de contopire a acestuia cu sufletul locului. Nu de puține ori am avut senzația ciudată a acestei contopiri și a ceva ce parcă mai văzusem altcândva. Poate într-o altă viață. Să simți energia locurilor și să înțelegi oamenii cu care interacționezi, mi se pare fantastic și unic.

Ce m-a impresionat cel mai mult în călătoriile mele? Pentru că sunt impresionabil și deschis oricărei culturi, nu a existat călătorie în care să nu-mi vibreze sufletul. Dacă aș generaliza, deși este cam grosier spus, aproape de fiecare dată m-au impresionat oamenii, peisajele naturale, realizările umane manifestate prin diverse monumente, lucrări de artă inginerească. Asta pentru că trăim într-o epocă tehnologizată și nu poți să nu remarci obiective realizate cu 2-3.000 de ani înainte și care rezistă și astăzi. Nu poți să nu-ți pui niște întrebări despre geniul acesta uman care a reușit și fără prea multă tehnologie, așa cum dispunem de ea astăzi. Nu poți să nu rămâi impresionat în fața geniului lui Gaudi atunci când Sagrada Familia îți bulversează ființa. Este opera unui om devotat, modest până în pânzele albe și profund religios. Chiar dacă toate aceste calități i-au adus și plecarea spre o lume mai bună pentru că în urma unui accident de tramvai a zăcut 3 zile în spitalul săracilor fără a fi recunoscut. A venit și recunoașterea când era prea târziu, organizându-i-se funeralii municipale. Au rămas operele lui pe baza cărora Barcelona pulsează cultură. Spiritul lui Gaudi te învăluie în toată Barcelona.

Locuri. Islanda și Maroc. Opuse, diametral opuse, dar atât de spectaculoase. Și China. Toate trei te sufocă.

Islanda prin natură. Oamenii o completează prin educația deosebită. Să calci pe un vulcan care fierbe la câțiva metri adâncime și să-i simți dogoarea a mii de ani de zbatere lăuntrică sau să mergi pe un ghețar sub care iarăși știi că este un vulcan este unic. Să vezi o balenă cu puiul ei la doar câțiva metri de tine îți poate pune și câteva probleme existențiale printre altele.

Maroc. Un teritoriu între ocean și deșert și cu o natură care nu a fost tot timpul favorabilă. Vestigiile istorice în care diverse culturi se contopesc, se diferențiază, se suprapun te impresionează.

Și iarăși oamenii. Cât de importanți sunt oamenii! În Atlasul saharian am fost impresionat de un bătrân care încerca să cultive un sol care nu avea calități prea grozave. În mod automat m-a dus gândul la solurile bune pe care le are România și cum sunt abandonate (parte dintre ele). În bazarul din Fez, de altfel ca în orice bazar din orașele imperiale ale Marocului, am fost vrăjit de peisajele parcă ireale cu acele alveole din lut în care sunt foarte multe culori (vopsele pentru tăbăcărie, vopsitorie piei). Peisajul este deosebit, dar când te apropii observi că sunt oameni care stau cu picioarele aproape toată ziua în acele soluții și care nu pot să nu lase urme asupra lor.

China. Marele Zid este o realizare nu numai a Chinei, ci a umanității. Orașul interzis și nenumăratele și fascinantele obiective istorice din Beijing te transpun într-o lume cu totul aparte. Culturi diferite și determinate de o spiritualitate aparte în care geniul creator al omului a învins. Îți poți pune întrebarea: ce forță remarcabilă a permis această transpunere a geniului uman?

 

 

”Nu cred că aș putea să emigrez și să fiu departe de România”

 

-Cum se vede România de departe? Cum e dorul de România, cum arată lehamitea în propria țară, dacă se întâmplă vreodată?

 

-Oricât de aproape sau de departe aș fi fost de România, legături invizibile determinau acel dor de țară. Consider că energia pozitivă de aici este unică și faptul că armonia naturii este dată de o proporționalitate a formelor de relief nu este întâmplătoare. Faptul că am rădăcinile aici, de unde-mi extrag seva pentru suflet, este vital pentru mine. Nu cred că aș putea să emigrez și să fiu departe de România.

Pe de altă parte, evident că poate interveni lehamitea când observi o clasă politică care reacționează câteodată pe persoană fizică deși ar trebui să fie reprezentanții oamenilor care i-au votat. România se identifică prin oameni, locuri și mai puțin prin clasa politică. Bună sau rea, această clasă politică este necesară pentru o democrație. Toți ne dorim o clasă politică ideală. Din păcate așa ceva nu există.

Dacă în țările dezvoltate observăm că primarul unei localități are studii administrative sau are consilieri specializați, asta e normalitatea. La noi asta este excepția, din păcate.

Totuși, să nu uităm că la noi etapele democrației au fost realizate pe repede înainte, în timp ce în țările dezvoltate sunt două secole de evoluție. La urma urmei, lehamitea depinde și la ce te gândești când vine vorba de propria țară? Te gândești la pământul pe care l-ai călcat la naștere și la oamenii care te înconjoară? Sau te gândești, chiar în mod inevitabil, la clasa politică? La prima categorie nu are cum să te cuprindă lehamitea. La a doua, probabil. Din păcate, clasa politică ne reprezintă. Este proiecția unui vot democratic, fie că ea este aleasă de 10% din cei cu drept de vot, fie că este aleasă de 90% din cei de pe listele electorale. Acesta este jocul democrației.

Dacă dorim să schimbăm o clasă politică, atunci eu cred că trebuie să ne schimbăm și pe noi. În mod fundamental. Trebuie să ne implicăm și noi mai mult. Să fim mult mai participativi, pentru că democrația participativă asigură un control democratic mult mai eficient.

 

 

 

Dacă ați fi într-o carte ați fi... Clive Briggs din romanul lui Eric Knight, ”Mai presus de toate”.

Dacă nu ați fi român ați fi... scandinav (nu este o naționalitate, dar acoperă mai mult decât o țară).

Dacă ați fi pasăre ați fi... vultur (pentru că aș scruta toate orizonturile).

Dacă v-ați regăsi într-un vers acela ar fi... „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este / Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, / O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste / Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei”. (Eminescu, ”Venere și Madonă”)

Dacă vi s-ar propune o călătorie în timp ați alege... Renașterea.

 

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
INTERVIU premieră cu Doru Constantin, administratorul șef de la „Apă”! Nova Apaserv își schimbă direcția: Era o delăsare, un dezinteres VIDEO 
Povestea oamenilor care s-au autodeclarat „salvatorii” companiei Nova Apaserv de la Botoșani a fost răsfoită de botoșăneni de prea multe ori. Și nu a fost una cu happy-end. Planuri, strategii, obiective, reforme și schimbări de paradigmă. Suntem în fața unui nou „punct și de la capăt”, care poate însemna o călătorie într-un sentiment de deja-vu. Sau poate direcția corectă. 
INTERVIU în oglindă: Paula Berențan – Tiberiu Manolache, noii subprefecți ai Botoșanilor: De ce s-a considerat că sunt persoana potrivită? / Întâi trebuie să ne așezăm la locurile noastre VIDEO
Suflu proaspăt în două importante funcții de la județ: doi tineri cu mai puțină notorietate în viața publică și administrativă botoșăneană au intrat în echipa de conducere a Prefecturii alături de „veteranul” Dan Nechifor, prefectul județului.
În OGLINDĂ, de la cititor la autor: Cărţile au un fel anume de a te chema, ele îşi aleg cititorii / Să scriem ceea ce e purtător de conținut, nu doar conținut purtător de mesaj
Botoșăneanul.ro vă aduce astăzi în Oglindă doi autori. Doi creatori care, înainte de a semna pe copertă, au fost cititori-scotocitori de carte. O călătorie pe care le-o propunem și pe care o dorim de folos multor cititori care visează ca, într-o zi, să devină autori.
INTERVIU Mirel Manea: Destinul eu mi l-am făcut / Muzica nu are bariere și nici granițe - VIDEO
Ce s-ar mai putea spune despre un botoșănean care a cântat în orașe pe care mulți dintre noi nu le vedem decât prin filme? Ce am mai putea afla nou după sute de articole și emisiuni? Și totuși, între un concert la Atena și unul al Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani, am încercat să îl descoasem pe Mirel Manea, prim-trompetistul care a cântat de la Vatican până la New York și de la Roma până la Monte Carlo. Ce am aflat puteți vedea în interviul de mai jos.
Florentin Țuca: Nu avem de-a înfrunta un ”anti-Eminescu” fățiș, dar, în atmosferă, se simte că Eminescu deranjează în continuare
Florentin Țuca este avocat, dar mai presus de toate este un om de Cuvânt. Format în școala românească de Drept, perfecționat printre rafturile literaturii de calitate, și-a probat omenia și deopotrivă prietenia cu o osârdie rar întâlnită în instanțele românești, fără a se abate de la litera și, vom vedea, nici de la spiritul legii.
Gellu Dorian: Eminescu înseamnă în primul rând Botoșani, orașul în care s-a născut, a fost botezat, a făcut primii pași, a spus primele cuvinte
"La ce bun Cultura în vreme de restriște spirituală?", ne-am putea întreba astăzi, parafrazând celebra zicere a lui Friedrich Hölderlin, de acum mai bine de un secol și jumătate.
Contestată sau admirată, Iustina Irimia Cenușă, din postura de director: Singura afiliere pe care o am este dragostea față de cultura tradiționalăVIDEO & FOTO
Pentru unii observatori mai fini, numirea cântăreței de muzică populară pe postul de director interimar al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Botoșani a fost cumva previzibilă.Alții, în schimb, au asociat saltul în carieră al artistei drept înregimentare politică.
Ada D'Albon, nepoata lui Sadoveanu, între debutul de la Botoșani și viața în exil: Nimeni nu a îndrăznit să trăiască ce am trăit noi / Am fost foarte singură la Botoșani, extrem de singură! - FOTOGALERIE
O poveste de viață fascinantă, construită pe un fir care se confundă deseori cu istoria unui timp greu încercat.
INTERVIU Andreea Cujbă, designerul vestimentar de la Botoșani care ne menține în tendințe: Ce purtăm în seara de Revelion? Care este culoarea anului 2022? Ce aruncăm din dulap?GALERIE FOTO
Este tânără, frumoasă și elegantă. Este un etalon vestimentar pentru multe dintre doamnele și domnișoarele din Botoșani care țin la imaginea lor. Andreea Cujbă este creatorul de modă botoșănean cu o ascensiune rapidă în ultimii cinci ani.
Loading...
INTERVIU Oana Pușcașu: Botoșani este un oraș magnific, cu valori în domeniul artelor, cu oameni pe care îi iubesc - VIDEO concert de Crăciun Cheia Sol
La 35 de ani, Oana Pușcașu își păstrează proaspătă copilăria, construind în Botoșani o poveste care împletește inocența cu talentul, disciplina cu performanța.
INTERVIU Simona Radiș: Mai este nevoie de un aur olimpic pentru a deveni cunoscută la nivelul pe care mi-l doresc VIDEO
În luna iulie a acestui an botoșăneanca Simona Radiș a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo. În aceste zile sportiva cu care întreg județul se mândrește se află în cantonament, se pregătește din greu pentru a triumfa din nou.
FLASH INTERVIU Botoșăneanca Raluca Olaru, în fața elevilor de la Liceul Sportiv: Mă gândesc că o să câștig și atât  - FOTOGALERIE
Cu multă ambiție, Raluca Olaru a reușit să câștige trei medalii de aur la Campionatele Mondiale de haltere din luna mai.
Povestea fascinantă a dirijorului Victor Dumănescu: Fiu de preot, născut în refugiu, căsătorit cu o botoșăneancă și îndrăgostit iremediabil de muzică
Vineri, 17 decembrie, sub bagheta dirijorului Victor Dumănescu, pe scena Filarmonicii ”George Enescu” din Botoșani se va cânta Rachmaninov. Iar melomanii vor avea parte și de o primă audiție a unei lucrări excepționale.
Octavian Lup: Publicul este interesat de ceea ce se ascunde în spatele sunetelor, să vadă ce are omul acela în inimă atunci când cântă - FOTO&VIDEO
De-a lungul anilor a revenit constant pe scena de la Botoșani. A cântat alături de orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, sub bagheta celor mai cunoscuți dirijori români: Tiberiu Oprea, Cristian Oroșanu, Petronius Negrescu, Bogdan Chiroșcă, Ilarion Ionescu-Galați, Matei Pop.
Loading...
Constantin Iftime: Eu nu vreau un memorial al victimelor, un loc în care să mă duc cu lumânări / Vreau să se spună: Hai la muzeul acela trăsnit de la Botoșani FOTO&VIDEO
La Botoșani se va deschide primul muzeu al comunismului din România. Muzeului vieții cotidiene în comunism (MuViCC) ar trebui să devină o instituție de cunoaștere a istoriei recente, un obiectiv turistic important în zona de Nord-Est a României și, nu în ultimul rând, un segment important din viața socială a orașului Botoșani. Și asta întrucât, printre anexele muzeului ar exista și un spațiu adecvat petrecerii timpului liber al tinerilor.
Raul Chiș: Dacă ar fi trăit Ceaikovski pe vremurile noastre, ar fi dat în judecată Filarmonica / Noi trebuie să dezvoltăm societatea, nu să o îndobitocimFOTO
Despre ce înseamnă să conduci orchestra într-un oraș care încă mai plătește tribut unui provincialism ce se complace în gloria înaintașilor. Despre act artistic de la intenție la atenție, despre oameni și muzică, public și mari artiști. Într-un interviu cu un tânăr de 38 de ani care pare să aducă Filarmonicii ”George Enescu” Botoșani exact ceea ce începuse să îi lipsească cel mai mult: prospețimea, curajul, strălucirea.
Ada Lupu: Rolul din serialul ”Vlad” mi-a adus multă bucurie / Nu joc nimic în viață, e o prejudecată oribilă că actorii sunt buni mincinoși
Are carismă, prospețime, dar și un aer ușor desuet care o duce, într-un fel fermecător și incitant, către un ludic neprelucrat, autentic și simplu. Ada Lupu este o apariție care stârnește privirea, indiferent că o vezi pe scenă sau pe aleile vreunui oraș tomnatic.
INTERVIU în MIȘCARE: Urban Serv a scăpat de atâția oameni încât a rămas cu birouri libere și vrea să-și deschidă incubator de afaceri - VIDEO & GALERIE FOTO
Societatea comercială Urban Serv este condusă în ultimul an de către un director tânăr care preferă să lucreze mai degrabă în garaj alături de oameni, decât să semneze hârtii la birou. De cele mai multe ori, actele sfârșesc a fi semnate pe capote de mașini.Înainte de actualul director, un alt tânăr a început o campanie de eficientizare a personalului și s-a ajuns în situația în care compania are mai multe birouri decât... salariați.
FLASH INTERVIU cu fostul luptător de la ”Acțiuni Speciale” numit director la compania de transport public a orașului: M-am izbit de anumite mentalități obtuzeVIDEO
Patru până la șase luni este deocamdată mandatul maxim al lui Andrei Turcoman, din postura de director interimar al SC Eltrans SA. Un tânăr de 35 de ani care vine în companie cu un suflu nou și cu dorința de a îmbunătăți serviciile oferite botoșănenilor. Cel puțin declarativ.
FLASH INTERVIU Radu Grigoraș: La alegerile următoare vom avea o proporție de minimum 50% pe locuri eligibile pentru tineri
Schimbarea survenită în urma Biroului Politic Județean (BPJ) al Partidului Național Liberal în ceea ce-l privește pe liderul tinerilor nu este numaidecât una de persoane. Se dorește a fi o schimbare și de viziune, atitudine, mentalitate, dar și o (re)ascultare a vocilor tinere din partid.
Sondaj
Ar trebui introduse uniformele școlare obligatorii?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
”Eu mergeam la cumătrii neinvitat. Aveam consilierii mei care îmi spuneau: vezi că am aflat că este botez la cutare. Și imediat mă duceam. La unii le era rușine să mă invite. Nu exista înmormântare într-o familie de liberali ...
starshiners.ro%20
fashiondays.ro
Curs valutar
astăzi
EUR
Euro
4.9474 lei
USD
Dolarul SUA
4.7141 lei
CHF
Francul elveţian
4.8270 lei
GBP
Lira sterlină
5.8404 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.6881 lei
XAU
Gramul de aur
276.8333 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2466 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2792 lei
AUD
Dolarul Australian
3.2954 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.6722 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2001 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6648 lei
Vremea
astăzi
Botosani
21.6 o C
Dorohoi
21.7 o C
Bucecea
20.9 o C
Darabani
15.9 o C
Saveni
22.1 o C
Ştefăneşti
16.4 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.