Astăzi, liniștea apăsătoare a cuprins Cimitirul Pacea din municipiul Botoșani, unde polițistul Alexandru Rățoi a fost condus pe ultimul drum.
Cerul parcă a împărtășit tristețea celor prezenți, iar fiecare pas făcut spre locul de veci a purtat greutatea unei pierderi greu de acceptat.
Alexandru a fost înmormântat cu onoruri militare, în prezența a numeroși colegi și superiori. Printre cei care i-au fost alături s-au numărat inspectorul șef Tudor Costîn, adjuncții Ioan Aniței și Ciprian Silveanu, dar și chestorul de Poliție Daneluș Harabagiu, venit special de la Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR).
Cimitirul a devenit neîncăpător pentru toți cei care au dorit să-i aducă un ultim omagiu. Polițiști din toate structurile operative – de la serviciul rutier și criminalistic până la luptători speciali – au fost prezenți, uniți în tăcere și durere.
Sicriul, învelit în drapelul național, a fost simbolul suprem al sacrificiului său. Alexandru și-a pierdut viața în misiune, lovit de un șofer, iar acest detaliu a făcut ca durerea să fie și mai greu de dus pentru cei care l-au cunoscut. Avea doar 26 de ani.
În timpul slujbei, unul dintre preoți a rostit cuvinte care au atins inimile tuturor. Durerea mamei...
„Atâtea zile, aproape doi ani de suferință, dar iată că a găsit și va găsi în continuare lacrimi pentru fiul său Alexandru. Cu toții suntem întristați, însă avem nădejde la bunul Dumnezeu pentru că va veni momentul acela când ne vom revedea cu tânărul Alexandru, ne vom revedea cu toți cei dragi ai noștri care au plecat la cele veșnice. La dreapta lui Dumnezeu nădăjduim să fie, acolo cu sfinții, cu Maica Domnului și pentru aceasta ne rugăm și ne ostenim ca bunul Dumnezeu să ne dăruiască iertare.
„L-am cunoscut pe tânărul Alexandru, l-am împărtășit în ultimele sale luni de viață. Grija părinților, a familiei și dragostea lor până în ultima clipă a vieții sale au făcut posibile aceste lucrări și probabil că și în scurtul lui timp pe care i l-a rânduit Dumnezeu s-a ostenit pentru sufletul său”.
Coroanele și podoabele bisericești au fost purtate de colegii săi, fiecare gest fiind încărcat de respect și durere. Lacrimile au curs în tăcere, iar suspinele au răsunat printre cei prezenți.
Momentul final a fost unul sfâșietor. Când trupul neînsuflețit a fost coborât în groapă, liniștea a fost spartă de cele trei salve de focuri de armă și de sunetul trist al trompetei. Un ecou al sacrificiului, al datoriei și al unei vieți curmate prea devreme.
Alexandru nu mai este printre noi, dar va rămâne viu în inimile celor care l-au cunoscut. În fiecare lacrimă, în fiecare amintire, în fiecare gând rostit în șoaptă, numele lui va continua să trăiască.
Durerea pierderii nu se va stinge ușor, dar speranța revederii, așa cum au spus și cuvintele rostite la slujbă, va rămâne singura alinare.
