Pentru sute de oameni fără familie, fără locuință sau fără posibilitatea de a suporta costurile dintr-un centru privat de îngrijire, externarea din spital se amână luni de zile, uneori chiar un an.
Paturile din spitale ajung să suplinească lipsa locurilor în centrele de asistență socială și lipsa unui sistem de îngrijire care să preia pacienții vulnerabili atunci când tratamentul din spital s-a încheiat.
În cazurile sociale, „durata medie de rezolvare a unui astfel de caz este de 2-3 luni”, spune Olga Cursaru, asistent medico-social la Spitalul Universitar de Urgență, într-un dialog cu HotNews. Dar poate dura și mai mult și se poate ajunge la jumătate de an sau chiar un an, admite ea.
Olga Cursaru lucrează de 20 de ani la cel mai mare spital din București, dar și din România. Mulți dintre pacienții care ajung în această situație, pe care i-a întâlnit, nu mai au familie sau locuință.
Există persoane, în special vârstnice, care au avut locuință, dar „au fost păcălite să facă de bunăvoie documente în favoarea altor persoane”. Olga Cursaru își amintește că a avut, la spital, un bătrân care nu a ieșit din casă „câteva luni bune, pentru că cel căruia îi cedase locuința, cu acte, îi spusese că, atunci când va ieși din casă, va schimba yala de la ușă”. În cele din urmă, bătrânul a ajuns să fie internat în spital.
Pe lângă persoanele care nu au familie sau locuință, sunt și multe situații în care pacienții, chiar dacă au familie, nu mai pot fi îngrijiți acasă, iar rudele nu își permit nici să plătească un cămin privat.
Unii dintre ei rămân în spital în așteptarea unui loc într-un centru de asistență socială sau al unei pensii de handicap. În unele situații, acești bani le-ar permite să plătească locul într-un cămin privat, mai ales dacă au și o pensie sau „familia mai suplimentează puțin”.
Cei mai mulți dintre ei sunt pacienți cu suferințe neurologice, precum sechele ale unui accident vascular cerebral, sau oameni cu amputații ale membrelor.
„Cei care sunt bolnavi pot să obțină și o pensie de handicap, care le suplimentează veniturile. Dar noi depunem documentele, iar comisia decide. Nu pentru toți putem să obținem certificate de handicap. Iar gradele de handicap și pensia aferentă sunt în funcție de gravitatea bolii. Nu avem cum să le facem tuturor, unii nu au handicap, sunt doar vârstnici”, explică Olga Cursaru.
Cum centrele de asistență socială din București nu au locuri, de multe ori soluția propusă spitalului de către Direcția de Asistență Socială este ca acești oameni să fie duși la adăposturile de noapte. Acolo, persoanele fără adăpost sunt găzduite doar noaptea, iar pe timpul zilei trebuie să plece din adăpost.
„Dar cum să duci acolo pacienți cu suferințe neurologice sau cu amputații?”, se întreabă asistenta socială.
Așa că spitalul îi găzduiește până se găsește o soluție. De cele mai multe ori, durează luni.
Sunt și situații în care persoanele vulnerabile au familie, iar familia este încântată să primească bani pentru îngrijirea lor, precum o pensie de handicap.
„Am avut la un moment dat un pacient care, cel puțin la început, nu era caz social, avea familie. Fiul lui a cerut, însă, în timpul internării, agravarea gradului de handicap. Pacientul a avut o spitalizare de aproape un an. Suferise un AVC, însă perioada de internare ar fi trebuit să fie de câteva săptămâni. Fiul tot trăgea de timp, spunea că trebuie să termine de construit casa”, spune asistenta socială de la Spitalul Universitar din București.
Potrivit acesteia, s-a pus problema ca pacientul să meargă la cămin, însă în această situație familia nu mai primea pensia de handicap, din care ar fi fost plătit căminul. În cele din urmă, pacientul a fost dus cu ambulanța acasă, iar „fiul l-a primit și a semnat de preluare, pentru că își dorea acei bani”.
Concluzia ei este că „avem tot timpul cazuri sociale. Sunt paturi ocupate pe termen lung de care poate că are nevoie un pacient aflat în suferință”.
„Avem și familii care cooperează. Dar preluările în centrele DGASPC se fac pe bază de dosar, iar listele de așteptare se întind pe câteva luni. Acolo unde există familie și pot suplimenta puțin, pe lângă venitul pacientului, ajung în cămine private”, arată Olga Cursaru.
Unul dintre cazurile sociale recente este o pacientă cu accident vascular cerebral, internată din luna februarie. Este pensionară, cu o pensie de 1.200 de lei. Pentru a-și suplimanta veniturile, lucra ca agent de pază, iar în timpul serviciului a făcut AVC. În cădere, și-a rupt și piciorul, povestește Olga Cursaru.
Femeia ar fi putut să plece acasă din spital încă din luna aprilie, însă „nu avea cine să o îngrijească”. Spitalul a făcut demersurile pentru a-ii face certificat de handicap.
După ce i-a fost eliberat certificatul, cu ajutorul pensiei de handicap, care se adaugă celor 1.200 de lei pensie, a putut să găsească un centru privat. „S-a ocupat fiul unei prietene a acestei doamne. S-a internat în februarie și a plecat din spital pe data de 20 iulie”.
În acest moment, în spital este internată, din luna iunie, o altă pacientă, în vârstă de peste 70 de ani, cu diagnostic neurologic. Ar fi trebuit să fie externată în 13 iulie, dar fiul acesteia este în Anglia și a trimis spitalului un e-mail în care solicită amânarea externării.
„Fiul este plecat în Anglia, iar soțul doamnei are și el certificat de handicap și nu poate să se ocupe de ea. Soțul o mai are și pe mama dânsului, care are peste 90 de ani. Pacienta nu vrea să meargă la cămin, a spus că are casă și pensie de peste 3.000 de lei”, explică asistenta socială Olga Cursaru.
În aceste condiții, spitalul a cerut asistenței sociale ca această pacientă să beneficieze de îngrijire la domiciliu. Însă procedurile durează, timp în care ea va rămâne la spital.
Un alt pacient, de 49 de ani, a fost internat inițial în luna martie în secția de Gastroenterologie. Ulterior, a avut nevoie și de o amputație la picior, în secția de Chirurgie.
Internat din martie, bărbatul a fugit din spital în luna mai, cu tot cu o parte din aparatura de spital la care era conectat. S-a reinternat o săptămână mai târziu, cu o infecție la picior.
Spitalul a depus, pentru el, dosar de încadrare în grad de handicap. Momentan, asistența socială are loc pentru el doar într-un centru de noapte, așa că bărbatul așteaptă pe patul de spital să îi fie aprobată indemnizația de handicap. Speră ca astfel să poată plăti locul într-un cămin privat. „Are amputație bilaterală de coapsă. Cum să îl trimiți într-un centru de noapte, de unde ziua cei cazați acolo sunt trimiși pe străzi?”, arată Olga Cursaru.
Primul loc liber pentru analiza dosarului de handicap al bărbatului este abia în luna septembrie. „El ar putea intra în plată în octombrie și abia la începutul lunii noiembrie să primească prima indemnizație de handicap”.
Cu ajutorul acelei indemnizații de handicap, bărbatul și-ar putea plăti locul într-un centru cu plată, dacă nu i se va găsi loc în sistemul de asistența socială al primăriei. Dar până atunci, în lipsa altor soluții, el va rămâne internat în spital.
O altă categorie o reprezintă pacienții cu cancer care sunt internați, „în cazul cărora știm că se apropie decesul”. Sunt oameni a căror stare „nu mai permite să fie îngrijiți acasă. Familia ar putea să îi îngrijească acasă, dar durerile sunt crunte. În centrele de paliație au dreptul să li se ofere morfină”.
Spitalul Universitar a avut, recent, patru astfel de pacienți, aflați în așteptarea unui loc într-un spital de îngrijire paliativă. Toți patru au murit în spital, în așteptarea acelui loc, care nu a venit la timp.
„Ei erau pe o listă de așteptare, cu documente, cu tot ce le trebuie. Perioada de așteptare e foarte mare, să stai câteva luni să aștepți un loc. Chiar și două luni este mult”, explică asistenta socială.
Există un spital de stat de paliație la Giurgiu, unde pacienții pot merge cu bilet de trimitere. Casa de Asigurări de Sănătate acoperă 28 de zile pe lună și mai sunt de plătit câte 500 de lei pentru cele 2-3 zile din lună care rămân neacoperite de CNAS. Dar acest spital are mereu liste lungi de așteptare, pentru că centrele de paliație sunt puține și, în general, mult mai scumpe.
„Mai este un centru pe lângă Sf. Nectarie, în București. Paliație mai este la Sfânta Irina, în Voluntari”, adaugă Olga Cursaru. Însă aici, costurile sunt mai mari.
„La Brașov, la București și Timișoara, la Hospice Casa Speranței, se stă doar două săptămâni, cu bilet de trimitere”, mai spune asistenta socială.
După 20 de ani ca asistent social în cel mai mare spital din București, Olga Cursaru spune că se simte uneori „ca un detectiv”. Asta pentru că se lovește în continuare de situații care „nu au procedura clară”, iar cazuistica de care se ocupă este una „foarte colorată”.
„„Am avut, la un moment dat o doamnă care era declarată decedată, dar ea era internată la noi în spital. A trebuit să urmăm procedura de repunere în legalitate. Fiul femeii mersese la Institutul de Medicină Legală și recunoscuse un cadavru. S-a făcut și succesiunea și femeii i s-a luat proprietatea. Apoi, fiul a murit și au rămas nora și nepoata femeii, care au moștenit. După ce i-am refăcut actele de identitate, am vrut să o dăm în grija norei și a nepoatei, dar ele nici nu au vrut să audă. A ajuns la un cămin”, este un exemplu de care își amintește asistenta sosiclă de la Spitalul Universitar.
Și Institutul „Matei Balș” din București, cel mai mare spital de boli infecțioase din țară, are pacienți care rămân internați cu lunile, deși nu mai au nevoie de tratament. Există „o paletă largă de cazuri de acest fel”. Sunt atât adulți, cât și copii, a explicat, pentru HotNews, managerul spitalului, Adrian Marinescu.
„Nu ai soluție. Acasă nu poți să îi trimiți și nici nu ai altă variantă”, spune medicul.
Numărul lor variază, însă în orice moment Institutul „Matei Balș” are cel puțin 15-20 de pacienți, mai ales că sunt și copii, care „rămân pe perioade mai lungi”. „Nu mă refer la pacienții care stau 3 săptămâni, aceia sunt cu zecile. Mă refer la cei care stau câteva luni”, precizează dr. Adrian Marinescu.
Cazurile „cele mai dramatice” sunt cele ale unor copii infectați cu HIV și abandonați de părinți. „Mama fuge din spital, mai pe românește. Acești copii, nu în puține situații, au nevoie de internări prelungite, care pot să fie de luni și luni de zile”, arată Adrian Marinescu. Asta, în condițiile în care la „Matei Balș” funcționează cel mai important centru de tratare a copiilor cu HIV/SIDA din România.
În ceea ce privește pacienții adulți, sunt situații în care familia nu poate sau nu vrea să îi preia, iar acei pacienți nu se pot îngriji singuri, spune managerul de la „Matei Balș”.
„Unde să meargă? Din păcate, în România, la nivel de azile, multe sunt în sistem privat. Iar la cele de stat, locurile sunt atât de puține încât nu găsești o variantă imediată. Facem demersuri prin asistenții sociali ai spitalului, dar nu există rezolvare imediată și ei rămân aici cu lunile. Nu există o soluție imediată, nu se poate apăsa pe un buton”, explică managerul spitalului.
„De fiecare dată când le caut pacienților locuri în centrele de asistență socială, răspunsurile sunt «nu» din toate părțile. Nu sunt locuri în centre. Nu prea sunt soluții”, spune și Alina Toader, asistentă socială la „Matei Balș”.
Sursa https://www.hotnews.ro
