„Noi avem o obsesie a performanței într-un sistem absolut neperformant, care e complet decuplat de ce se întâmplă în lumea asta”, spune profesorul Doru Căstăian într-un interviu pentru publicul HotNews. El demontează principalele mituri ale învățământului românesc, precum cel al școlilor bune și cel al sistemului care produce vârfuri: „Nu sistemul dă vârfuri”.
Doru Căstăian predă de 23 de ani. Este profesor de științe socio-umane Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați și profesor asociat la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie din Galați și laureat al Premiilor MERITO.
HotNews: – Cum vedeți ce se întâmplă în educație astăzi? Este ceva ce vă dă motive de speranță?Doru Căstăian: – Foarte multe motive de speranță nu sunt, cel puțin nu de la guvernanți. Soluții individuale, poate. Ai mii de rapoarte, cel mai recent al OECD, care îți spun clar în ce direcție trebuie să o iei, și tu faci absolut totul ca lucrurile să fie pe dos. Gândiți-vă numai la recomandarea legată de creșterea autonomiei. Toate măsurile luate de un an încoace merg spre centralizare, nicidecum spre autonomie.
Gândiți-vă la povestea cu premiile de performanță, care ar trebui să înlocuiască gradația de merit, care era și aia o aiureală, dar asta e o aiureală mai mare. Practic, toată supravegherea și toată îndrumarea pe care le primim merg în direcția contrară, a slăbirii noțiunii de performanță și a diluării funcțiunilor astea de performanță. Noi avem o obsesie a performanței într-un sistem absolut neperformant, care e complet decuplat de ce se întâmplă în lumea asta.
Gândiți-vă și la chestia asta cu formarea și cu cursurile. Iarăși e o chestiune foarte centralistă: „Vă dăm niște bani, vă dăm și o listă de cursuri și luați de aici”. Nimic în direcția creșterii autonomiei profesorilor și a școlilor. Absolut nimic.
– Avem printre cele mai inechitabile sisteme de educație din toate țările măsurate prin testele PISA. Suntem pe primele locuri, la corelația dintre veniturile părinților și rezultatele la teste. Și totuși, guvernanții tot sunt tentați să taie fonduri de la cei mai vulnerabilo copii. Cum comentați toate aceste lucruri?
– E o schizoidie completă. Noi ne-am obișnuit să avem ceva la nivel declarativ, la fiecare nivel, de la fiecare școală până la nivel de minister. „Le cântăm ăstora ce vor să audă, spunem poezia care le place lor, cu incluziunea, cu măsuri eficiente, dar în momentul în care trebuie efectiv să facem politici, nu-i nicio problemă să mergem în sens contrar”.
În privința echității, e o gaură structurală și nu putem, dar nici nu sunt foarte convins că vrem s-o rezolvăm. Haideți să ne gândim așa, în termeni de realpolitik: cui i-ar servi o creștere a echității în sistem?
Mie mi se pare că sistemul reflectă exact structura societății românești în momentul de față. Și există foarte mult interes ca lucrurile să rămână așa. Nu se poate ieși din asta decât cu politici dedicate, clare, curajoase, cu bani alocați. Acum nu e nimeni nici în stare, nici dispus să facă asta.
– Profesorul Mircea Miclea spunea că parcă nu a văzut niciodată o dezamăgire mai mare la profesori ca în acest an. Care este părerea dumneavoastră?
– Pot să vă spun, inclusiv de la școală, că e multă apatie. Efectiv, nu-mi amintesc în ultimii ani de un singur discurs optimist: „Hai că nu o să fie dracul chiar așa de negru”.
Părerea mea este că sunt mai mulți factori implicați: nu e doar ce se întâmplă în educație, e ce se întâmplă la nivelul întregii societăți românești. N-a fost niciodată atâta disperare, anomie și lipsă de consistență socială cum văd în ultimii ani în societatea românească. Din asta înfloresc și extremismele de toate felurile.
Școala nu poate să fie un mediu social consistent, care să funcționeze cum trebuie, când societatea, în ansamblu, nu este așa.
Mie mi se pare că e violență, multă violență latentă în societate, și o simt zi de zi, mergând pe stradă. Se simte ostilitatea. Mi se pare că și probabilistic numărul de conflicte stradale, în magazine etc e foarte ridicat. Pe rețele nu mai vorbesc, e deja irespirabil. Toate aspectele se reflectă inclusiv în viața școlii.
Iar, fără să am un parti-pris politic, chiar nu am, măsurile Guvernului Bolojan au fost absolut halucinante și lipsite de orice fel de înțelegere a sistemului.
Numai de picioarele alea în burtă nu avea nevoie sistemul de educație, pentru doi lei. Eu înțeleg și deficitul, știu bine cine ne-a dus acolo. Dar nu poți să încerci rezolvarea deficitului lovind într-un sistem deja subfinanțat, cu măsuri care i-au umilit realmente pe profesori. Și chiar dacă din afară nu pare mare lucru, eu vă spun că două ore în plus la normă, pentru un profesor care vrea să-și facă treaba, contează și apasă. Nu neapărat financiar, ci psihologic, la nivel de muncă.
Toate astea la un loc dau un, era să spun, cocktail Molotov, dar seamănă mai mult cu o mămăligă revoltată.
– Mă gândeam la ce spuneați mai devreme despre performanță, că noi avem această obsesie a performanței. Ne mândrim cu olimpicii noștri, care, da, există și obțin rezultate remarcabile. Vârfurile noastre se fac remarcate între alte vârfuri. Dar, la nivel de sistem, procentul copiilor cu rezultate foarte bune la testele PISA este la jumătate față de media OECD. Cum vedeți această situație?
– Așa e, fără discuție. Povestea cu vârfurile și cu olimpicii funcționează foarte bine și ca un alibi. Părerea mea e că de aici vine obsesia, mai ales că performanța aia e, în general, făcută cu foarte mult sprijin extern și e foarte greu să izolezi efectiv contribuția școlii și a profesorilor în realizarea ei.
E și o obsesie de națiune mică. Știți, națiunea care mereu trece pe foaie cum era să luăm șapte Nobeluri, cum am inventat nu știu ce.
Dar dincolo de asta, este și un alibi, dacă vreți, politic. Pentru că oricând poți arăta înspre un olimpic: e concret, are carne și oase. Și poți să spui: „Uite, domnule, sistemul românesc permite performanța și poate să dea vârfuri”.
Dacă sistemul permite performanța, înseamnă că problema nu e la sistem. Se întâmplă niște chestii: părinții, elevii, astrele, horoscopul prost, toate la un loc, dar nu sistemul. Sistemul e funcțional, uite, dă vârfuri. Eu cred că de aici vine obsesia pentru performanță. Ceea ce este, evident, fals. Pentru că nu sistemul dă vârfuri.
Tinerii ăia se pregătesc în centrele de excelență, au programe dedicate. Eu am lucrat cu olimpici, inclusiv internaționali. Am foști elevi care au terminat la Harvard și la Oxford. Nu poți să consideri performanța ca merit fundamental al sistemului. Nu. Sunt profesori antrenați să facă așa ceva, de multe ori profesori excepționali, nu tipici pentru sistem, în condiții de antrenament sever.
E o aiureală completă. Dar funcționează ca alibi, așa cum sistemul de meditații funcționează ca o mască de oxigen. Pentru că, la final, poți să arăți că copiii au reușit.
Faptul că ai nevoie în permanență de meditații ca să menții rezultatele acolo arată foarte clar că sistemul nu funcționează. El nu livrează suficient oxigen în mod natural.
Eu niciodată n-am înțeles lupta asta ideologică între cei care vor performanță în sistem și cei care vor mai degrabă formare de competențe serioase pe scară largă. Mie mi se pare că încap perfect în același sistem, amândouă.
Performanța nu poate fi, prin natura ei, decât marginală. Dar distribuția normală e la ceilalți. Acolo se vede, de fapt, calitatea unui sistem. Iar acolo, după cum știți, stăm prost. Stăm prost inclusiv la examenele pe care le dăm noi și care sunt calibrate pe felul în care le dăm și le predăm.
Când vin examenele PISA, e, cum îmi place mie să zic, amuzându-mă un pic, ca atunci când echipele de fotbal românești joacă în cupele europene. Noi, între noi, suntem cei mai tari, avem cei mai buni fotbaliști, dar ne bate absolut oricine. Exact aia se întâmplă și cu PISA.
Și da, s-a observat, au zis-o mulți: noi nu pregătim în felul acela, deși ne asumăm asta. Programele noastre sunt create pe competențe, și nu de azi, de ieri. Dar numărăm pe degetele de la o mână profesorii care predau cu adevărat în logica competențelor, să fim serioși, mai ales la Matematică și Română, materiile care se dau la examen.
– De câți ani sunteți în învățământ?
– De 23 de ani. Jumătate de viață.
– Ați văzut o evoluție a numărului de ore de meditație în acești ani? Percepția mea personală este că erau mai puține meditații, cel puțin pe vremea când eram eu elevă. Dumneavoastră, care aveți o experiență mai vastă și directă, cum vedeți lucrul acesta?
– Tot empiric o să vă răspund și eu, că nu știu să fie date. Intensitatea și numărul de meditații sunt proporționale cu scopurile și nivelul anticipat. Acolo unde vorbim, de exemplu, de oameni care vor să ajungă la facultăți unde se intră greu: Medicină la București, Drept la București, meditațiile pot deveni distopic de multe. De aici, de la Galați, copiii se duc la București, stau cu orele în tren și încearcă să vină și la școală.
Dacă vorbim de Evaluarea Națională și ne referim la mediile urbane, unde există resurse, pentru că mă îndoiesc că în zonele mai sărace există bani pentru meditații, e absolut obligatoriu, socialmente. Este o presiune socială foarte puternică către așa ceva.
Cred că foarte mulți își dau copiii la meditații dintr-un soi de disconfort psihologic, nu neapărat că ar avea nevoie. Abordarea este nerațională în foarte multe cazuri și eu am senzația empirică că a crescut fenomenul.
– Există, cel puțin în orașele mari, această obsesie a școlii bune, a liceului bun, pentru care e obligatoriu să faci meditații.
– Vă spun sincer că am dezvoltat aproape o reacție alergică la povestea asta cu școala bună.
Școala bună nu e, în foarte multe cazuri, nimic altceva decât o școală cu foarte multe premii. Sau cu rezultate care vin inclusiv din autoselecția asta continuă a copiilor care vor cu orice preț la școlile bune. Nu e o dorință ilegitimă să ajungi la o școală bună. Dar când sacrifici mintea, timpul, sănătatea unui copil ani în șir pentru așa ceva, dați-mi voie să mă întreb cât e de rațională treaba asta.
– Dar ce înseamnă o școală bună, în definiția dumneavoastră?
– Ca să răspund la întrebarea ce ar trebui să fie o școală bună și ce e, de fapt, o școală bună în România, cred că trebuie să punem întrebarea: care sunt așteptările legitime de la școală? Ce ar trebui să-mi doresc eu să se întâmple cu copilul meu, astfel încât școala aia să fie bună din punctul meu de vedere?
Mie îmi place foarte mult să îl citez pe Gert Biesta. Biesta spune așa: există trei lucruri pe care trebuie să le facă școala. Unul este să formeze copilul pentru piața muncii, să-i creeze acele abilități și să-i dea acele cunoștințe care să-i permită să își ducă o existență autonomă din punct de vedere economic. În al doilea rând, spune el, ar trebui să creeze baza, măcar, pentru niște abilități de socializare, pentru a trăi în societăți complexe. Trei, mai spune el: școlile ar trebui să fie baza unui proces de subiectivare.
Sursa https://www.hotnews.ro
