Consilierii de cuplu care lucrează cu persoane aflate în relații de lungă durată au observat că stabilitatea apare atunci când cei doi aleg, în fiecare etapă a vieții, să se recăsătorească simbolic unul cu celălalt, actualizându-și relația la propriile schimbări.
Conceptul a fost popularizat de psihoterapeuta americană Esther Perel în cartea „Mating in Captivity,” publicată în 2006: „Cei mai mulți oameni vor avea două sau trei căsătorii sau relații serioase în viața lor adultă. Unii dintre noi le vor avea cu aceeași persoană.”
Assael Romanelli, terapeut israelian de cuplu, a descris într-un articol din Psychology Today cazul lui Jim și Yolanda, un cuplu care a ajuns la el după 13 ani de căsătorie și patru copii. Arătau obosiți, erau în faza acuzațiilor reciproce și a tăcerii ostile. Jim recunoștea că era mulțumit doar să „suporte” căsnicia și l-a întrebat direct pe terapeut: „Chiar este posibil să îți mai dorești același partener după atâția ani?”
Romanelli a scris în același articol că întrebarea l-a urmărit ani de zile, până când el însuși a traversat o criză maritală, în 2018, după șapte ani de căsătorie cu Galit, sociolog și coach relațional. Atunci a înțeles că prima lor căsătorie se terminase. Erau încă împreună, dar versiunea lor care spusese „da” nu mai exista.
Corpurile se modifică, interesele evoluează, prioritățile se schimbă, libidoul variază. Aproape fiecare celulă din corp se înnoiește la câțiva ani. Dar mulți se așteaptă ca mariajul să rămână identic cu ziua căsătoriei.
Profesorul Daniel Gilbert de la Universitatea Harvard a identificat în cercetările sale un fenomen pe care l-a numit „iluzia sfârșitului poveștii.” A studiat oameni cu vârste între 18 și 68 de ani și a descoperit că toți s-au schimbat mult mai mult într-un deceniu decât anticipaseră. „Ființele umane sunt proiecte aflate în plină desfășurare, dar tindem să credem că am ajuns la versiunea noastră finală,” a explicat Gilbert într-o prezentare TED din 2014.
În multe cupluri, schimbările prin care trece partenerul sunt percepute ca o formă de trădare, nu ca un proces natural al vieții adulte. Iar această percepție duce, cel mai des, la tensiuni, dezamăgiri sau despărțiri.
„Nu mai este bărbatul cu care m-am căsătorit,” poate spune cineva. Altcuiva i se pare că transformarea s-a produs într-un singur sens: „Ea a rămas la fel, eu nu.” Există și varianta spusă fără reproș direct: „Ne-am îndepărtat.”
După criza lor maritală, Assael și Galit Romanelli au dezvolat un model practic în patru etape, testat pe propria lor relație de-a lungul a 15 ani. Sunt acum la cea de-a șasea căsătorie unul cu celălalt. Au aplicat modelul în cabinetul lor de terapie din Tel Aviv și în workshop-uri pentru cupluri, convinși că deși nu fiecare cuplu are nevoie de terapie, toate pot beneficia de pe urma instrumentelor relaționale.
Jocul în cuplu înseamnă flexibilitate, spontaneitate și dorința de a ieși, din când în când, din scenariile previzibile. Se poate manifesta prin plimbări fără destinație, prin gătit făcut cu relaxare, fără obsesia rezultatului perfect, prin mișcare spontană pe muzică în spațiul intim al casei sau prin mici provocări asumate în doi.
„Jocul este lubrifiantul relațiilor; împiedică lucrurile să se blocheze și menține energia în flux între voi,” au precizat cei doi terapeuți.
Relația scoate la suprafață reacții pe care oamenii nu le observă în mod normal la ei înșiși. Gelozia, impulsivitatea, teama de respingere, nevoia de a controla lucrurile sau tendința de a critica. De multe ori, aceste trăiri sunt atribuite direct partenerului. Apar replici precum „tu ești gelos” sau „tu te enervezi din nimic.”
Însă, când aceste reacții sunt recunoscute ca fiind personale, accentul trece de la vină la înțelegere. Un bărbat care spune că se simte „sufocat” poate descoperi că anxietatea lui de a fi părăsit îi alimentează atașamentul excesiv. O femeie care acuză răceala partenerului ajunge să vadă că evită propria vulnerabilitate și se apără prin critică.
Majoritatea conversațiilor importante din cuplu devin o adevărată luptă în care unul vorbește, iar celălalt își pregătește contra-argumentele în cap, așteptând să termine. Nimeni nu ascultă cu adevărat.
Să asculți cu adevărat înseamnă să taci când partenerul vorbește, să observi ce simți în corp când auzi cuvintele lui și să tragi aer în piept înainte să răspunzi. De exemplu, când soțul spune „mă simt singur în relația asta”, în loc să sară cu „dar stau cu tine în fiecare seară,” soția poate să întrebe „de când te simți așa?” sau „cum arată singurătatea asta pentru tine?”
Cei doi terapeuți spun că nu e nevoie să repari imediat, nici să te aperi. E suficient să asculți și să auzi cu adevărat ce încearcă să-ți spună celălalt.
Sursa https://www.hotnews.ro
Credeți că, pentru protejarea animalelor, Primăria Botoșani ar trebui să renunțe la artificiile de revelion, așa cum au decis alte primării din România?
