Cum ajung părinții să aibă, fără să știe, un „copil preferat”? Sfaturi de la psiholog pentru a restabili echilibrul afectiv

Favoritismul parental apare mai des decât cred părinții, spun psihologii. De cele mai multe ori, nu e intenționat, ci ține de dinamici inconștiente care influențează tonul, gesturile, reacțiile și felul în care un copil devine „oglinda” părintelui. Cum se instalează favoritismul, cum îl simt copiii și ce poate face familia pentru a restabili echilibrul afectiv?

Părinții rareori declară că au un copil preferat. Cu toate acestea, diferențele de atitudine, disponibilitate emoțională sau reacții la comportamentul copiilor pot construi, în timp, senzația de favoritism. Psihologul Ruxandra Sersa spune că fenomenul este mai frecvent decât vrem să recunoaștem” și că „de cele mai multe ori, nu e vorba de intenție, ci de dinamici inconștiente”. În centrul acestor dinamici se află, spune ea, imaginea idealizată pe care părinții o au despre copilul dorit: atunci când unul dintre copii se potrivește mai mult acestei proiecții, el devine, în mod subtil, copilul care activează partea narcisică a părintelui – „uite ce bine m-am descurcat, ce copil grozav am”.

În același timp, copilul care nu răspunde acestei fantasmări riscă să devină, fără vină, „oglinda incomodă”, cea care amintește părintelui de propriile vulnerabilități, defecte sau experiențe dureroase. De aici pornesc diferențele: ton mai cald față de un copil, iritare rapidă față de altul, un zâmbet spontan doar pentru unul, o reacție blândă la greșeli doar într-o parte.

Potrivit psihologului, primul semn al favoritismului este disponibilitatea emoțională diferită. „Cât de mult poate părintele suporta emoțiile fiecărui copil?” – aceasta este întrebarea de pornire. Când un copil este tolerat mai ușor, iar cu celălalt apar repede iritarea, reproșurile sau respingerea, dinamica este deja dezechilibrată. 

Psihologul oferă un exemplu foarte concret: dacă un copil sparge o cană, părintele poate glumi – „Lasă, cioburile aduc noroc”. Dacă o sparge celălalt, reacția poate deveni tăioasă: „Eram sigură că o să faci asta!”. Diferența de reacție nu este întâmplătoare, ci arată preferința emoțională.

Al doilea indicator este limbajul corpului: „zâmbetul, tonul afectiv, gesturile spontane”. Părintele poate să nu fie conștient că îi vorbește mai cald unui copil sau că îl mângâie mai des, însă corpul „trădează preferința înainte ca mintea să o recunoască”.

Un alt aspect important este mândria și expunerea. Copilul preferat ajunge adesea purtătorul de imagine al familiei: „cel cu care se postează poze mai des, cel despre care se vorbește laudativ în public”. De asemenea, există o formă subtilă de „echitate aparentă”: părintele poate oferi cadouri sau bani în mod egal, pentru a-și potoli vinovăția, însă „echilibrul material nu compensează diferența emoțională”.

Psihologul formulează clar diferența esențială: „Diferența dintre a fi tratat la fel și a fi iubit la fel e una pe care doar copiii o pot măsura”. Așadar, favoritismul nu se vede în obiecte sau reguli, ci în nuanțe afective, în ceea ce părintele transmite fără cuvinte.

Favoritismul nu este un fenomen care afectează un singur copil. Psihologul subliniază că „de multe ori, copilul defavorizat nu e pedepsit pentru ce face, ci pentru ce reprezintă: o parte din părinte pe care acesta o respinge”. Copilul devine simbolul unei vulnerabilități pe care adultul nu o integrase: frica de respingere, sentimentul de neputință, amintirea unei copilării dificile.

Sursa https://www.hotnews.ro