A fost secretarul particular al lui Nicolae Iorga. Profesor la clasa palatină, unde învăța viitorul rege Mihai. A scris sute de studii și a semnat cărți ce s-au bucurat în timp de aprecierea multor oameni de seamă. Înainte de a muri a revenit la Ipotești, în căutarea bradului argintiu.
”Istoria este martorul care confirmă trecerea timpului, iluminează realitatea, vitalizează memoria, oferă călăuzire în viața de zi cu zi”, spunea Marcus Tullius Cicero. Or nu de puține ori pagini importante ale istoriei se scriu prin mărturiile celor care și-au conectat propria viață la intensitatea timpului trăit.
Nicolae Iorga, născut pe pământ botoșănean, este considerat și astăzi drept cel mai mare istoric al românilor. În viziunea sa, ”cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om și viața”, iar cel mai strălucit exemplu în acest sens este el însuși.
Zece ani a durat construcția Bisericii din Ipotești. Lucrările începuseră în 28 iunie 1928, la inițiativa scriitorului Cezar Petrescu, însă greul în care se afla țara a făcut ca totul să tergiverseze, chiar în pericol de a se opri. Pentru a fi siguri că, la comemorarea celor 50 de ani de la moartea lui Eminescu, biserica dedicată Poetului va fi finalizată, scriitorul Cezar Petrescu a inițiat o subscripție publică, alăturându-se imediat și savantul Nicolae Iorga, cel care prin intermediul revistei Neamul Românesc a avut o contribuție importantă la succesul campaniei.
.jpg)
(Biserica ”Sfinții Voievozi” din Ipotești)
De remarcat că au contribuit financiar la ridicarea bisericii și primăriile din județ, de la Bălușeni și Poiana până la Todireni și Bucecea. Țăranii și-au pus la bătaie carul cu boi, cu care au cărat pietre de râu.
Biserica avea să poarte hramul Sfinților Mihai și Gavril (Sfinții Voievozi) și era închinată dintru început poetului botoșănean, fapt ce o așeza încă de atunci în rândul lăcașurilor de cult unicat în ortodoxie.
Însuși istoricul născut la Botoșani a supravegheat lucrările de construcție, Nicolae Iorga venind la Ipotești în două rânduri.
(Nicolae Iorga în 1939)
Presa vremii consemnează prezența titanului pe meleaguri ipoteștene, cu veșnica pălărie și bastonul nelipsit, cu prestanța-i impunătoare, statura înaltă, chiar masivă, impresionând prin discurs și atitudine. A venit și la inaugurarea bisericii, pe 15 iunie 1939, în prezența mitropolitului Irineu Mihălcescu. După numai un an, destinul lui Iorga avea să se frângă tragic, fiind ucis la marginea unei păduri de lângă Ploiești.
La inaugurarea din 1939, pe lângă simbolistica pe care noul lăcaș de cult o primea prin ctitorii săi, s-a mai petrecut un moment emoționant.
.jpg)
(Bradul argintiu din fața Bisericii din Ipotești, anii 2000)
În fața bisericii, aproape de intrare, a fost sădit un brad argintiu ce avea să stea drept mărturie peste ani. Despre brad s-a vorbit din deceniu în deceniu, din legendă în legendă. Avea să mai vină un război greu. Apoi comuniștii. Biserica și bradul argintiu au rămas în picioare.
Cu puțin înainte de anii 2000, pe aleea Bisericii din Ipotești a pășit un bătrân cu părul alb și sprâncene stufoase, aruncate spre frunte îndrăzneț ca o întrebare, ce acopereau într-un fel anume lacrima ochilor blânzi. Pasul s-a oprit la câțiva metri de biserică, iar privirea a urcat sus, către bradul argintiu aproape uscat și chinuit de vreme.
Cu o demnitate ce amintea de un interbelic aristocrat, de un timp al eleganței de soi, s-a prezentat scurt: ”Sunt Dan Smântânescu, fostul secretar personal al lui Nicolae Iorga”. A continuat firesc, nu fără vizibilă și întretăiată emoție: ”Am venit să văd bradul argintiu pe care l-am sădit aici…”
(Dan Smântânescu, fostul secretar personal al lui Nicolae Iorga)
Nu mult după acea vizită la Ipotești, Dan Smântânescu s-a stins din viață. Într-o zi de 15 iunie 2000, când România și Ipoteștii îl comemorau pe Poet.
La mai bine de două decenii de la ultima vizită a lui Dan Smântânescu, martor la inaugurarea din 15 iunie 1939 a Bisericii ”Sfinții Voievozi” din Ipotești, bradul argintiu a rămas o amintire. Un ciot uscat de vreme, în fața locașului de cult dedicat celui mai mare poet al românilor, amintește că aici, în urmă cu aproape un secol, s-a scris istorie.
(Bradul argintiu de la Ipotești - 2021)
S-a născut pe 3 ianuarie 1909, fiind originar din comuna Românești, județul Gorj. A absolvit ”cum laude” (1931) Facultatea de Filologie din București și, în 1932, Institutul Superior de Arhivistică și Paleografie.
Profesor de limba şi literatura română la clasa palatină, o clasă specială de elevi formată la cererea Regelui Carol al II-lea al României pentru educația fiului său, Voievodul Mihai (mai târziu Majestatea Sa Regele Mihai I al României).
Pentru clasa palatină, elevii erau aleși cu mare rigoare, astfel încât viitorul rege să fie pus în contact cu colegi din clase sociale cât mai diverse (copii de funcționari, țărani, industriași, intelectuali etc.).
Dan Smântânescu a activat și ca bibliotecar la Arhivele Statului (1933-1934) şi la Academia Română (1934-1937). A fost profesor de limba română la Colegiul „Sf. Sava”, Liceul „Matei Basarab”, Liceul „Mihai Viteazul”, Institutul Militar Muzical din Bucureşti (1933-1955), funcţionar la Straja Ţării (1938-1940), iar din 1956 a predat istoria literaturii universale şi istoria artelor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București.
Nicolae Iorga i-a fost profesor. Dan Smântânescu își amintea cum ”am putut fi selecționat de profesor, în mod spontan, ca secretar particular al său”. Mărturia este cuprinsă în cartea ”Titanul Nicolae Iorga”. Studentul Smântânescu susținea teza anului III, la catedra de istorie universală.
”Subiectul era dificil și presupunea un larg fond cultural, bazat pe o vastă bibliografie, dată de însuși profesorul nostru”.
Dan Smântânescu avea să își amintească întreaga viață ziua în care Nicolae Iorga a intrat în sală ”senin ca întotdeauna, având la subsuoară un vraf de teze”.
Și a întrebat: ”Cine este studentul Dan Smântânescu?”.
Continuă mărturisirea: ”Eu, care eram așezat chiar în fundul sălii, când mi-am auzit numele, presupunând o catastrofă, m-am adâncit în bancă, spre a nu fi zărit, cuprins de o profundă emoție. (...) m-am ridicat în picioare și la semnul făcut de degetul lui Iorga, m-am apropiat de catedră, topit de teamă”.
Marele Iorga și-a privit studentul, l-a ”măsurat cu ochi mirați”, iar după câteva secunde a spus: ”Dumneata ai făcut cea mai bună teză. De azi înainte vei fi secretarul meu particular”.
Din acel an - 1931- și până la moartea lui Nicolae Iorga (1940), i-a fost secretar particular titanului născut la Botoșani.
A fost prezent, în 15 iunie 1939, la inaugurarea Bisericii de la Ipotești, însă a revenit în mai multe rânduri atras de mirajul eminescian, după cum atestă diferitele înscrisuri care au rămas drept mărturie.
„A fost un spirit de elită şi o autoritate critică unanim recunoscută în cercurile literare din Bucureşti”, spunea Elisaveta Nica despre fostul secretar al lui Nicolae Iorga.
A scris numeroase cărţi, a semnat sute de prelegeri şi mii de articole. Dan Smântânescu a fost, de asemenea, autor al unor scrieri cu caracter memorialistic sau numai evocator, ”care pun în lumină figuri din spaţiul istoric ori cultural-literar românesc”: Mişcarea sămănătoristă, prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1933; Organizarea naţiunii, 1940; Conservatorul „Ciprian Porumbescu” (1864-1964. 100 ani) (în colaborare cu Ovidiu Varga, Octavian L. Cosma şi Vasile Dinu), Bucureşti, 1964; Fantastica aventură, Bucureşti, 1969; Drumurile lui Ion Neculce, Bucureşti, 1984; Convorbiri cu Dimitrie Cuclin (în colaborare cu Ella Istratty), Bucureşti, 1985; Eşafodul din Bosfor, Bucureşti, 1995; Amintiri din lumea cealaltă, Bucureşti, 1996; Titanul Nicolae Iorga, Bucureşti, 1996.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
Urmărește-ne și pe Google News
