Botoşanii de altădată
”Copilul etern” al teatrului românesc a jucat pe scena de la Botoșani: A fost o perioadă fericită din viața mea / Îmi plăceau oamenii care umpleau până la refuz sălile de spectacol GALERIE FOTO

I se spune actrița-veselie, actrița-poveste. Însă, mai presus de toate, este ”copilul etern” al teatrului românesc. În acest an împlinește 80 de ani de viață, un destin de excepție, o carieră dedicată artei, o călătorie de șase decenii care a cotit, o vreme, și către Botoșani.

Între durere și extaz, așa a fost instituția de cultură din Botoșani în ultimele zile. Moartea actorului Ion Dichiseanu ne-a reamintit că, odată, pe scena de la Botoșani – unde artistul a jucat imediat după absolvirea Institutului bucureștean – s-a aflat o generație de aur. Apoi, vestea nominalizării (prima în istoria Teatrului) la Premiile UNITER a actriței Alexandra Vicol, la una dintre cele mai importante categoriiCea mai bună actriță în rol principal, ne dă speranțe că, dincolo de ruinele unei clădiri, spiritul Teatrului respiră, rezistă și trăiește prin oamenii săi, actorii.

 

Și pentru că în aceste zile suntem mai aproape ca niciodată de copilărie, de lumea deseori inocentă și jucăușă a artistului, vă propunem să poposim într-un timp ”de aur” al Teatrului botoșănean. Un Teatru care doare astăzi din încâlcite pricini, un Teatru care lăcrimează cărămidă cu cărămidă în centrul unui oraș care se vrea a fi brand cultural al României.

 

 

”Este destul să-ți amintești de copilul care ai fost și să-l lași să trăiască pe scenă”

 

Așadar, la rubrica Botoșanii de altădată vă propunem, astăzi, o călătorie prin culisele teatrului de demult. Și pentru că suntem, cum spuneam, în preajma zilei de 1 Iunie, ce alt ”ghid” mai frumos am putea avea decât ”copilul etern” al teatrului românesc: Alexandrina Halic.

 

Ion Moldovan a numit-o actrița-poveste. Dincolo de poveste și de timp, Alexandrina Halic este un fenomen unic, și asta nu doar datorită deceniilor de viață pe care le-a dedicat copiilor, ci mai ales modului în care a făcut-o: a rămas aproape neschimbată, păstrând un spirit veșnic tânăr, o simplitate copilăroasă și o inocență nefalsificată.

 

Are aproape 80 de ani (născută pe 9 noiembrie 1941). Și a interpretat până târziu ”o sumedenie de băiețandri și fetițe, cu o longevitate surprinzătoare a tinereții, datorat deopotrivă chipului rotunjor, aspectului copilăresc, comunicativității, bonomiei și sociabilității structurale”, ne spune Doina Modola în prefața cărții-interviu dedicată artistei și realizată de Ion Moldovan.

 


(Alexandrina Halic)

 

Chiar dacă părea că, pe scenă, a ”trăit” firesc și ușor copilăria, Alexandrina Halic recunoaște că a și învățat să o ”joace”: ”…am înțeles că jucând un copil nu este nevoie să te ”copilărești”, este destul să-ți amintești de copilul care ai fost și să-l lași să trăiască pe scenă. Am înțeles că sinceritatea și naturalețea sunt absolut obligatorii. Am înțeles cum să compun un travesti în așa fel încât băiatul pe care-l joc să fie credibil. Ca să nu port perucă, m-am tuns scurt. Am învățat să mă mișc pe scenă, să-mi depășesc stângăciile, ba mai mult, să le folosesc conștient acolo unde se potriveau vârstei personajului pe care îl jucam”.

 

 

A ajuns la Botoșani pentru că ”pe mine nu m-a vrut nimeni”

 

A fost Oana din ”Apus de soare”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea (regia Ion Șahighian), dar și Decebal, din ”Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu (regia Val Mugur, tatăl regizorului de mai târziu Vlad Mugur), precum și Lisaura, din ”Cafeneaua”, de Goldoni, în regia lui Cornel Revent.

 

Toate aceste roluri amintite mai sus au fost interpretate pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, în stagiunea 1963-1964. Cariera excepționalei artiste avea să continue apoi în București, pe marea scenă a Teatrului pentru Copii, sau în producțiile radio, unde avea să fie auzită în întreaga țară. A dat viață unor personaje precum Alice, Mary Poppins, Micul Prinț, Pinocchio, Nică a Petrii, Peter Pan, Buratino și încă multe altele.

 

 

 

A fost un moment în care, însă, ”copilăria” i-a fost povară. Când a absolvit facultatea de teatru, la repartiție, deși rămăseseră locuri destule în mai toate teatrele din țară, ”pe mine nu m-a vrut nimeni”. Motivul? ”Nimeni nu avea nevoie de o actriță-copil”, mărturisește Alexandrina Halic în interviul-fluviu acordat lui Ion Moldovan.

 

Juca deja la Teatrul pentru Copii din București, însă avea nevoie de anul de stagiu obligatoriu în provincie, după cerințele vremii. Important de remarcat că, în anii 60, atunci când se făceau repartițiile la finalul unui an de teatru, directorii din întreaga țară mergeau la București pentru a-și alege actorii.

 

”Am ieșit din sala aceea plângând”, își amintește Alexandrina Halic. Însă dezamăgirea avea să fie curând acoperită de mâna întinsă a unui om: directorul Teatrului ”Mihai Eminescu” Botoșani:

 

”După mine a ieșit Corneliu Revent, directorul Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani, care se sfătuise cu Ion Șahighian, profesorul meu, și mi-a spus: ”Maestrul Șahighian vine să pună la Botoșani Apus de soare.  Vrea să o joci pe Oana. Vino la Botoșani”. Și m-am dus acolo. Pot spune că a fost o bună alegere”.

 

Și așa avea să se și întâmple. Alexandrina Halic a urcat către Botoșani, Ion Șahighian a venit să monteze ”Apus de soare” și i-a încredințat rolul Oana.

 

”A fost o perioadă fericită din viața mea”, spune actrița despre stagiunea petrecută la Botoșani.

 

Premiera spectacolului ”Apus de soare” la Botoșani avea loc pe 21 septembrie 1963. Un spectacol-eveniment, pe scenă fiind, alături de Alexandrina Halic, numeroși actori: Cezar Teodoru (Ștefan cel Mare), Ana Aron Vlădescu (Doamna Maria), dar și Stelian Preda (Petru Rareș), Ion Plăieșanu (Pârcălabul Hrăman), Boris Perevoznic (Pârcălabul Ștefu), Gheorghe Haucă (Stolnicul Drăgan), Elena Coriciuc-Ligi (Oleana, Raveca), Silvia Brădescu (Irina).

 

 

Botoșănenii veneau cu drag la teatru și, mai ales, iubeau „Apus de soare”. Iar personajul Oana avea să devină curând favoritul publicului. ”Am aflat că vreo două fetițe născute în anul acela au fost botezate Oana, în cinstea personajului îndrăgit”, își amintește Alexandrina Halic.

 

Tot la Botoșani a jucat și în regia lui Val Mugur. În toamna anului 1963 era distribuită în ”Titanic vals”…

”…nu într-un singur rol, cum era de așteptat, și în două. A fost hotărârea regizorului Val Mugur, care mi-a spus: ”De ce să nu încerci și altceva, nu numai roluri de copii”.

 

Așa a ajuns să joace Decebal, dar și Gena.

 

”A fost un act de curaj din partea mea. Aveam atunci 22 de ani și nu mai jucasem până atunci un personaj matur”.

 

Premiera spectacolului ”Titanic Vals” se petrecea pe 28 decembrie 1963. Publicul a fost încântat. Scenografia era semnată de pictorul botoșănean Constantin Piliuță, de care actrița își amintește și astăzi cu drag: ”Am avut onoarea să petrec revelionul 1964 în casa părinților lui,  primită cu mare generozitate de toată familia reunită”.

 

În doar câteva cuvinte, Alexandrina Halic ne transpune în lumea teatrului botoșănean de odinioară, pe scena căruia evoluau, în anii 60, nume care scriau deja istorie:

”Urcaseră”, așadar, pe Titanic: ”…Nutzi Pantazi, o fostă vedetă a teatrului de revistă, una dintre stelele de la Cărăbușul de altădată, alături de Lisette Verea, Elena Zamora, Lizica Petrescu sau Lulu Savu, care au avut mari succese în spectacolele lui Constantin Tănase”.

 

 

Tot la Botoșani, Alexandrina Halic a fost și Lisaura, în ”Cafeneaua” lui Goldoni, regia Corneliu Revent.

 

 

Viața în cabină, soldații-actori și casa din ”blocul nou”

 

A locuit în cabina teatrului alături de Amelia Kreutzer, de asemenea repartizată la Botoșani. ”Cabina era spațioasă, avea și baie”, își amintește artista. Chiar dacă, spune cu umor, ”în rest nu prea aveam de niciunele”.

 

”Dormeam pe un pat tare de lemn, de la recuzită, dar eram foarte tinere atunci și lucrurile acestea contau atât de puțin!”.

 

Nu o uită nici până astăzi pe ”mamaia” Țibuleac, cabiniera de la teatru: ”…ne gătea pe reșou delicioase bucate moldovenești. Ce papanași știa să facă!”.

 

Și ca bucuria să fie deplină, colegii de la Institutul de teatru se aflau și ei… la Botoșani. Printre ei și Emil Boroghină, carismaticul actor și viitorul director al Teatrului din Craiova:

”Colegii mei de an, băieți, și-au făcut stagiul militar la Botoșani. Așa s-a nimerit. Știau că eu și Amelia Kreutzer locuiam la Teatru. Știau și pe ce parte a clădirii este fereastra cabinei noastre. Dimineața, în zori, când noi dormeam mai bine, în drumul lor spre instrucție, treceau pe sub fereastra noastră, băteau apăsat pasul de defilare și ne salutau soldățește. Era șarja lor prietenească în semn de prețuire”, mărturisește actrița în interviul-carte mijlocit de Ion Moldovan.

 

Desigur, soldații actori călcau și în sala de spectacol. Iar Alexandrina Halic îi oferă lui Ion Moldovan și o dovadă de necontestat în acest sens:

 

 

 

 

”Eu, în costumul Oanei, și alături de mine cătana Emil Boroghină, drag coleg de facultate”.

 

De la cabina din teatru avea să se mute curând în oraș, într-o locuință ”la comun, într-un bloc nou”. Unde, însă, lipsea spațiul ”sacru” al Teatrului, spune actrița. Și asta pentru că ”acasă” însemna ”locul unde coboram la repetiții și spectacole direct din cabină”.

 

Botoșaniul i-a mai lăsat o amintire dragă: cărțile: ”Cumpăram în rate achitate la salariu sumedenie de cărți – ultimele noutăți aduse într-un stand chiar la Teatru. Când am plecat de la Botoșani, singura mea avere erau câțiva saci plini cu cărți, pe care le păstrez și acum”.

 

Botoșaniul a însemnat deopotrivă și muzică. ”O dată pe săptămână asistam la concertele Filarmonicii de Stat, cu care împărțeam sala de spectacol. Erau programe interesante, aveau invitați de seamă, soliști și dirijori”.

 

A mai plecat Alexandrina Halic de la Botoșani și cu o desagă plină de amintiri:

”Băteam drumurile la Roma… Roma de lângă Botoșani, nu cea din Italia, la Leorda, la Dolhasca, la Rădăuți, Vatra Dornei sau Câmpulung Moldovenesc. Nu era ușor. Aveam un autobuz cam hârbuit, scotea gaze și pe dinăuntru, nu numai pe afară. Îmi plăcea să joc, îmi plăceau oamenii care umpleau până la refuz sălile de spectacol, în case de cultură de multe ori prost încălzite și prost luminate. Îmi plăceau pentru că ne respectau și prețuiau efortul pe care îl făceam ca să ajungem la ei, în locuri în care nu prea aveau pe atunci televizoare și poate nici cinematografe”.

 

Anul de la Botoșani a fost, lasă mărturie actrița, unul ”bun, un an frumos, cu satisfacții, în care am învățat multe”.

 

În toamna anului 1964, Alexandrina Halic s-a întors la București, la Teatrul de Tineret și Copii. Cu o întârziere, însă. Pentru că… ”…Ion Lucian trimisese o hârtie Teatrului din Botoșani, în care spunea că are nevoie de mine. Corneliu Revent o ascunsese bine într-un sertar, pentru că nu prea voia să mă lase să plec. În aceste condiții au început rugămințile, insistențele, și, nu știu cum, în cele din urmă, l-am înduplecat să-mi semneze plecarea”.

 

O actriță care ne amintește că teatrul la Botoșani nu este doar o poveste, ci istoria de care avem nevoie pentru a spera că, într-o zi nu foarte îndepărtată, clădirea din centrul orașului va străluci din nou.  

 

(Foto: Ion Moldovan - ”Alexandrina Halic, actrița poveste”)

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store

Urmărește-ne și pe Google News

Un botoșănean uriaș, necunoscut la el acasă: Cetățean de onoare al orașului, academician, a realizat primul transplant de măduvă osoasă din România
Botoșaniul și-a căpătat renumele de ”oraș al geniilor”. De la Eminescu până la Iorga, de la știință la poezie, urbea moldavă a dat țării și lumii minți luminate și vizionare.
Botoșăneanul care l-a ”ales” pe Cuza domn apoi l-a urmat în exil, s-a preocupat și de recunoașterea celor doi fii nelegitimi ai fostului domnitor
Istoriografia românească îl prezintă pe acest ilustru botoșănean drept prieten și colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza. Iar adevărul nu este nicidecum departe.
Povestea dramatică a unei pianiste de geniu: ”Dacă pașii te poartă vreodată spre cimitirul de la bariera Suliței, oprește-te și la locul de veci al Ruselei!”
Destinul tulburător al fetei care ar fi putut scrie istorie în muzica secolului al XIX-lea nu s-a scris până la capăt. A murit înainte de a împlini 26 de ani. La înmormântare, Scipione Bădescu scria despre stingerea “celei mai gingașe și mai strălucitoare flori din grădina societății botoșănene”.
Cum a ajuns tatăl lui Eminescu să fie ”închis” la mănăstire, după ce a botezat un viitor mire în biserica de la Ipotești
Destinul familiei Eminovici este unul deseori analizat, detalii de tot soiul apărând de-a lungul timpului, fie că vorbim despre surse credibile, științifice, ori dintre cele care fac mai degrabă obiectul senzaționalului.
Geniul exmatriculat din liceul botoșănean: Şi faţă de alţii şi faţă de mine însumi, nedreptatea mi-a fost totdeauna odioasă
Astăzi se împlinesc 151 de ani de la nașterea, la Botoșani, a celui mai mare istoric al românilor. 
În așteptarea unui moment istoric: Cum a mutat Iorga clopotnița Bisericii-simbol și documentul secret ascuns în zid acum mai bine de un secol - FOTO
Luna aceasta, orașul cunoscut de vreo jumătate de secol drept Târgul Doamnei - probabil cea mai frumoasă denumire pe care o poate primi o așezare - va consemna încă un moment istoric.
”Școala” de genii, locul din Botoșani care a dat țării minți luminate, de la academicieni la scriitori și pictori: Am devenit profesor, poate şi datorită acestei pregătiri iniţiale
Lumea academică este în doliu. Unul dintre cei mai mari lingviști ai țării - absolvent al unei școli botoșănene - a trecut la cele veșnice.
S-a stins un medic botoșănean - Trei generații, trei oameni de valoare, trei povești impresionante de viață - FOTO
O veste tristă ne-a reamintit povestea fascinantă a unei familii de botoșăneni. Un preot și doi medici, destine de excepție, care au scris istorie în teologie și în medicină.
Povestea unei spargeri cu autori neidentificați nici după 20 de ani și un obiect care leagă aproape misterios trei familii cu blazon
Un loc din nordul județului Botoșani are o poveste incredibilă, ce poate deveni oricând subiectul unui film documentar cu accente dramatice pe destinul unei familii care a dat țării politicieni de primă mână, scriitori de excepție, artiști și încă mulți oameni destoinici.
În căutarea bradului sădit de Iorga, martorul care s-a întors la Ipoteşti şi a murit în ziua comemorării lui Eminescu – GALERIE FOTO
A fost secretarul particular al lui Nicolae Iorga. Profesor la clasa palatină, unde învăța viitorul rege Mihai. A scris sute de studii și a semnat cărți ce s-au bucurat în timp de aprecierea multor oameni de seamă. Înainte de a muri a revenit la Ipotești, în căutarea bradului argintiu.
Cum îl sărbătoreau botoșănenii pe Enescu acum 90 de ani, o întâlnire emoționantă între un copil și un geniu al muzicii - FOTO               
După aproape un secol, Botoșanii nu mai au aproape nimic din gloria orașului de odinioară. Parfumul fostelor grădini ce concurau cu cele ale marilor capitale europene, casele modelate în linii arhitectonice care mai păstrează și astăzi, chiar în ruină fiind, parfumul de epocă, oamenii pentru care arta însemna mai mult decât colecții de fotografii lângă monumente suferinde... 
INTERVIU - Alexandru Hriscu și Botoșaniul de odinioară: Există o lipsă de patriotism local și o indiferență crasă la nivelul autorităților care ar trebui să se ocupe de patrimoniul orașului
”Această pagină tratează file din istoria vizuală și documentară a oraşului Botoşani din diferite surse documentare online sau offline. Pentru amintirea vremurilor trecute, tuturor botoșănenilor de pretutindeni”. Este descrierea uneia dintre cele mai urmărite și îndrăgite pagini din mediul virtual, Botoșaniul de odinioară.
În martie 1990 a aplanat conflictul de la Târgu Mureş, botoşăneanul lăudat de Vasile Milea care i-a refuzat pe ruşi şi l-a înfruntat de Iliescu
Erou sau ”personaj coleric”? Militar de carieră sau un simplu supus? Curajos sau dornic de afirmare? Poate că nici un alt general al Armatei Române nu a fost atât de controversat ca acest botoșănean care, dincolo de gradele militare, s-a bucurat și de distincții civile precum titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Botoșani.
Un oraș la limita supraviețuirii: Industria glorioasă transformată în ruine, abandonată sau fărâmițată în doar câțiva ani
Locul care în urmă cu jumătate de secol producea utilaje și echipamente căutate în întreaga lume se mai mândrește, în anul de grație 2021, doar cu titlul de oraș cu cel mai curat aer din România.
Mințile luminate care au făcut istorie: Primul doctor în medicină din Moldova, botoșăneanul care a luptat cu varicela și a învins holera
În urmă cu 100, chiar 200 de ani, Botoșanii aveau parte de oameni cultivați, străluciți, îndrăzneți. Oameni care au luptat cu molime dintre cele mai cumplite și le-au învins.
Kilometrul zero al culturii naționale, locul din Botoșani pe care comuniștii voiau să îl declare ”rezervație de arhitectură urbană” – GALERIE FOTO
Locul nașterii poetului Mihai Eminescu. Biserica în care a fost botezat Mihai Eminescu. Vechi străzi de promenadă, clădiri care poartă în ziduri neștiute povești de dragoste sau secretele niciodată aflate ale comercianților de tot soiul. Un ansamblu urban unic în Moldova, o bogăție ignorată și abandonată astăzi.
Cum petrecea Paștile anticomunistul condamnat la moarte și executat de Securitate la Botoșani / De ce americanii nu au mai ajuns niciodată
Condamnat la moarte de comuniști, s-a predat singur la Securitate, pentru a-și proteja familia. Folosit ca agent dublu, i-a trădat pe comuniști și s-a alăturat iarăși Rezistenței din munți. Prins din nou, a fost condamnat fără proces și împușcat pe poligonul Penitenciarului Botoșani.
Fostul director de la Europa Liberă, mărturisiri despre ”Botoșanii copilăriei mele”: Ne lumina și ne sfințea doar poezia lui Eminescu – GALERIE FOTO
”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!” Sunt cuvintele pe care părinții și bunicii noștri le-au ascultat ani la rând, cu urechea lipită de aparatul de radio, prin vocea celebră de la Vocea Americii sau Europa Liberă. Într-o vreme în care acest gest - ascultarea celor două posturi de radio - te putea duce în pușcăria comunistă...
Rana de pe obrazul Orașului Geniilor: Destinul dureros al casei care se prăbușește sub ochii noștri – GALERIE FOTO
În mijlocul orașului care a dat țării cel mai mare istoric și savant, o casă rezistă de mai bine de două secole, parcă anume spre a ne aminti că, acolo unde rădăcinile putrezesc, tulpina rămâne fără viață iar rodul se usucă și cade.  
”Pe cine invităm la video” - Mineriada și botoșănenii, secvența care a făcut carieră: Ne dăm foc la toate autobuzele, asta a fost înţelegerea - FOTO&VIDEO
Greva minerilor din Lupeni, care în urmă cu o săptămână s-au blocat în subteran, a declanșat un adevărat remember istoric, televiziunile naționale întrecându-se în a redifuza imaginile care au îngrozit lumea la mijlocul anului 1990.
Sondaj
Credeți că trebuie limitată la 30 km/h viteza pe șoseaua de la Lebăda?
Da
Nu
Nu știu / nu mă interesează
Declaraţia zilei
De Sfântul Nicolae copiii vor primi un pachețel simbolic cu dulciuri din partea mea. Le-am cumpărat biscuiți, bombonele, ciocolățică și o napolitană. De Crăciun vor primi un dar din partea Primăriei. Așa că, nu vom mai strâ ...
Curs valutar
29 noiembrie 2022
EUR
Euro
4.9184 lei
USD
Dolarul SUA
4.7383 lei
CHF
Francul elveţian
4.9890 lei
GBP
Lira sterlină
5.6933 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.4339 lei
XAU
Gramul de aur
267.3958 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2427 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.2093 lei
AUD
Dolarul Australian
3.1941 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.5228 lei
CZK
Coroana Cehească
0.2021 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6614 lei
Vremea
astăzi
Botosani
-0.4 o C
Dorohoi
-0.5 o C
Bucecea
-0.6 o C
Darabani
-1.0 o C
Saveni
-0.1 o C
Ştefăneşti
1.4 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2022 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.