Botoşanii de altădată
A fost odată ca niciodată: Copilăria în opinci, joaca în marginea tranșeelor sau pe maidanul Botoșanilor de odinioară

Și oamenii mari au fost mici. Iar poveștile sunt adesea adevărate lecții de viață. Într-o zi de 1 Iunie, vă invităm să privim către oamenii mari care au fost odată copii. Artiști, scriitori, medici, profesori și copilăriile lor de demult.

1 Iunie este un bun prilej pentru a vorbi despre copii și copilărie, mai ales în contextul pandemiei de coronavirus, care a bulversat întreaga societate, de la cei mai tineri la cei mai vârstnici.

 

S-a vorbit îndeosebi despre presiunea fizică a autoizolării la care au fost supuși cei mici. Specialiștii au adus argumente prin care au și semnalat, de altfel, vulnerabilitățile existente și dobândite, care pot duce la exacerbarea riscurilor preexistente, și vorbim aici despre sărăcie, accesul la sănătate, educație și servicii sociale.

 

Un raport al UNICEF realizat în vremea pandemiei aprofundează capitolul vulnerabilităților, identificând chiar mai multe, de la traiul în gospodării multigeneraționale (cu bunici, străbunici chiar) sau în familii monoparentale. La care se adaugă o alta, cea a locuințelor supraaglomerate.

 

Pornind de la contextul pandemic, alăturându-l și pe cel al zilei de 1 Iunie, vă propunem astăzi o călătorie în timp, un drum imaginar în deceniile 4, 5 și 6 ale secolului trecut. Chiar dacă pare a fi un timp al cărților de istorie, să nu uităm că în el au trăit, au iubit, au plâns părinții sau bunicii noștri.

 

În acel timp nu existau vulnerabilități, nimeni nu părea interesat de presiunile psihice asupra copiilor. Se discuta, în schimb, despre război, foamete, colectivizare, rație la alimente. Copiii se jucau în tranșee, scriau pe tăblițe, alergau pe maidan și miroseau curioși țeava de eșapament a primelor mașini care intrau în oraș.

 

 

Leon Dănăilă: ”Cu noroiul printre degete, în noroi până la genunchi, am muncit la plug”

 

Academician, medic renumit pe plan mondial, Leon Dănăilă s-a născut în anul 1933. A depășit recorduri în medicină, a dărâmat bariere, a depășit limite. A crescut într-o familie cu trei copii. Țărani la coarnele plugului.

 

”Tata nu ştia nici să scrie, nici să citească, dar era foarte întreprinzător. Voia să ajungă primar. L-am învăţat noi, copiii, să se iscălească”, povestește medicul Leon Dănăilă, astăzi în vârstă de 87 de ani.

 

 

Omul care, astăzi, figurează în lista celor 500 de personalități din lumea întreagă care au marcat secolul XX, spune că nu i-a plăcut la școală.

 

”Mă duceam mai silit, mai nu ştiu ce… Lucrând la câmp foarte mult când mă duceam la şcoală profesoara mă scotea la lecţie. Eu nu prea ştiam şi atunci mă bătea cu linia la palmă. Veneam acasă şi părinţii se uitau în carnetul de note. Aaa, uite că n-ai învăţat. Iar mă băteau. Mă gândeam: Doamne, cum să fac eu să scap de coşmarul ăsta? La şcoală mă bat, acasă la fel. Şi mă ascundeam într-un lan cu porumb şi aşteptam până le dădea drumul copiilor de la şcoală. Atunci ieşeam şi eu. Mă întrebau părinţii: „Ai fost la şcoală?“ „Am fost, cum să nu!“ Până au aflat şi chestia asta. După ce am terminat şcoala primară, mi-au spus părinţii: „Vrei să mergi la liceu sau rămâi acasă să munceşti?“. Eu m-am gândit: oo, mizeria, noroiul de acasă. Am zis: „Mă duc la liceu“. Am intrat la liceu la Dorohoi. Am învăţat pentru examenul de admitere de frica muncii îngrozitoare de la câmp. Când am intrat şi la Medicină, la Iaşi, părinţii au început să plângă. Nu de bucurie că am reuşit. De oftică, fiindcă rămâneau fără mine la muncile câmpului”.

 

Prima amintire din copilărie e legată de coarnele plugului.

 

”De cum se dezgheţa mergeam la arat pentru grâul de primăvară. Pământul era pe jumătate îngheţat şi eu mă duceam desculţ. Nu umblam pe atunci cu încălţăminte. Cu noroiul printre degete, în noroi până la genunchi, am muncit. Aveam vreo 7-8 ani, dar eram puternic şi rezistent. N-am răcit niciodată”.

 

 

Victor Hreniuc: Copilărie pe marginea tranșeelor

 

Victor Hreniuc, printre cei mai importanți pictori ai Botoșanilor, s-a născut în vremea în care avioanele vuiau și scuipau bombe ucigătoare, când bărbații se pierdeau în țărna războiului, iar copiii nimereau, în joaca lor timidă, prin tranșee.

 

A venit pe lume în 1942, în Milișăuții Sucevei. Era al treilea copil dintre cei opt ai familiei Hreniuc. Pe când avea doar doi ani, familia a plecat în refugiu, de unde s-a întors peste alți doi ani.

 

 

Își amintește apoi cum, copil fiind, se juca în tranșeele de pe lângă casă, umblând de-a v-ați ascunselea prin cazematele de sub pământ rămase în urma soldaților. Trecuse războiul, dar peste tot găseau cartușe. A urmat marea secetă, cu foametea care mușca întocmai ca războiul.

 

Scria pe tăbliță, iar școala era pentru cei mai mulți dintre copii o adevărată sărbătoare. În acele vremuri, în care arar vedeai un petec de hârtie, în care creioanele erau o raritate, Victor Hreniuc a prins drag de desen.

 

 

Teodor Valenciuc: Refugiu și sărăcie lucie

 

Pictorul Teodor Valenciuc s-a născut în 1930, în Știubienii Botoșanilor. Era mezinul unei case cu patru copii. În familia Valenciuc, mama nu știa carte. Tatăl, care își pierduse de timpuriu mama și crescuse greu alături de cei șase frați, învățase a scrie și a citi târziu, în timpul războiului.

 

Însă lipsa de carte nu le-a știrbit nicicum omenia, nici dragostea față de copii.

 

 

"Eu credeam că toată lumea era într-un fel de armonie, așa cum era la noi. La noi era o înțelegere și vorbă frumoasă între părinți, ceea ce ne-a determinat și pe noi să fim atenți. Un bun simț total. Și încrederea lor că, atunci când am plecat la școală, vom învăța carte. Noi, rând pe rând, ne-am dovedit a fi școlari conștiincioși", povestește Teodor Valenciuc.

 

Era sărăcie lucie. Lumea mergea către un nou război.

 

Fiind mezinul familiei, prindea greu rând la opinci, astfel că iarna de cele mai multe ori era nevoit să rămână singur acasă. Nu se plictisea. Cobora clopotul din pod și, pitit sub masă, ținea câte o slujbă strașnică.

 

Tot atunci începe a desena.

 

Copilăria anilor 40-50 a fost una a încercărilor crunte, a fugii din calea războiului. La 14 ani a părăsit casa natală și a plecat în refugiu tocmai la Craiova, unde a stat un an întreg.

 

Își amintește și azi bombardamentele și răpăielile de mitralieră.

 

 

Aristide Zub: ”Jumătate de zi mergeam la şcoală, jumătate de zi cu oile”

 

Aristide Zub, fratele academicianului Alexandru Zub (născut în 1936, în satul Maghera, Vf. Câmpului), povestește despre vremurile în care copiii erau pregătiți anume de părinți pentru a face față greutăților de mai târziu.

 

"Academicianul de azi a păscut şi el, alături de mine şi de Ştefan, alt frate al nostru, oile", spune prof. Aristide Zub.

 

Exemplul, spune Aristide Zub, pornea de la rege, care era pus să muncească alături de alți copii.

 

 

”Tata a ştiut să ne pună pe toţi la muncă! De mici am muncit. Astăzi fiecare vrea să îşi ocrotească tot mai mult şi în mod exagerat copilul, nu îl pregăteşte pentru condiţii posibil mai grele care pot veni. Atunci nu era, în sistemul nostru formativ şi al şcolii, să scuteşti pe cineva ca să o ducă mai bine, să nu străbată greutăţile. Dimpotrivă, erai implicat în greutăţi ca să te formezi. Era un lucru general în societatea de atunci. Începând de la rege, care era pus să muncească şi să înveţe alături de alţi copii din ţară. Trebuia să ştie şi o meserie. Fiecare aveam misiunea noastră. Academicianul de azi a păscut şi el, alături de mine şi de Ştefan, alt frate al nostru, oile”.

 

Munca nu a avut drept consecință abandonul școlar. Dimpotrivă.

 

”Au fost vremuri plăcute, chiar dacă jumătate de zi mergeam la şcoală, jumătate de zi cu oile”.

 

 

Marcel Mănăstireanu: Maidanul copilăriei și primele figurine în colbul drumului

 

Sculptor, pictor, un artist care și-a pus amprenta pe urbea natală, dacă ar fi să amintim aici doar Rotonda personalităților din parcul Mihai Eminescu din Botoșani, compusă din 15 lucrări reprezentând scriitori, istorici, botaniști sau pictori.

 

Artistul, născut în anul 1950, a copilărit pe maidanul orașului, unde astăzi se află Parcul Tineretului.

 

Viața pe maidan poate fi ușor derulată ca un scenariu de film. Ochii copilului știau să se bucure și aproape nimic nu reușea să tulbure frumusețea vieții. Nu aveau bani, dar la fiecare casă grădinile se făleau cu roadele sănătoase. Pâinea, care mai târziu începuse a se da pe cartelă, se ungea cu ulei nerafinat și se amesteca în burțile pruncilor cu castraveții fragezi și zemoși. Ear de ajuns pentru copiii dornici mai mult de libertate, de joacă, de poznele care îi aduceau la disperare pe părinți.

 

 

Acolo, pe maidan, era locul de joacă al copiilor de evrei, greci, lipoveni, chiar și o familie de unguri.

 

Era copil când a frământat primul boț de argilă. Pentru că puține străzi erau pietruite, când ploua, pământul negru se mătura și ieșea la suprafață argila.

 

”Noi, copiii, luam argila aceea, o frământam și făceam fel de fel de figurine. Nu eram eu cel mai talentat, erau fete, băieți de vârsta mea care modelau. Nu era unul care să nu modeleze! Mie îmi plăcea în perioada aceea să fac mașini, care erau și foarte rare. Apăreau camioane pe maidan și noi ne adunam, miroseam la toba de eșapament – nu ne dădeam seama că e toxic, trăgeam cu nasul acolo! – iar eu când descopeream o piesă nouă gata, o adăugam la modelul meu. Aveam 5-6 ani. Așa am început. Apoi, mai târziu, a apărut și plastilina. Dar cum noi eram toți săraci...".

 

Tot acolo, pe maidan, i-a văzut prima dată pe Vasilache și Mărioara, păpușile de la abia înființatul Teatru de păpuși, care iscau hohote de râs, atât de îndrăgite de târgoveți încât, peste vreo 20 de ani, Teatrul de Păpuși avea să primească numele Vasilache.

 

 

Corneliu Dumitriu: ”Oamenii de azi au păstrat foarte puţin sau nimic”

 

Pictorul Corneliu Dumitriu s-a născut chiar de 1 iunie (1954). Era al zecelea copil al familiei Dumitriu. S-a născut pe vremea când țara se refăcea după război. Dar se instalase o nouă molimă, stalinismul, cu colectivizarea şi tot ce decurgea din ea.

 

Părinții erau din Rădăuţi-Prut. La doi pași de apa Prutului. O lume care fascina, o lume care, privită prin ochi de copil, devenea una a fabulosului și al ludicului deopotrivă.

 

”Am devenit conştient de Prut cam din perioada grădiniţei. Nu aveam voie să ne apropiem, nu aveam voie să arătăm cu degetul către cei din partea cealaltă. Îmi aduc aminte o lecţie de desen, când învăţătoarea ne-a scos la cimitir, cimitirul fiind exact pe malul Prutului. O privelişte extraordinară. O atracţie extraordinară era însuşi faptul că nu aveam voie să ne apropiem de zona de graniţă. Era un adevărat mister, o imensă insulă cu tot felul de animale fabuloase pentru noi. Nişte lupi roşii foarte mari, de vreo doi metri lungime, nu am mai văzut în viaţa mea, îi vedeam împuşcaţi de grăniceri. La inundaţii veneau fel de fel de animale ciudate, mistreţi căprioare...”.

 

O zonă absolut fascinantă pentru cei mici care se va regăsi, mai târziu, în pictura lui Corneliu Dumitriu.

 

 

Atmosfera din casă? Cum păstrează sufletul unui copil, peste decenii, un timp care la prima vedere purta doar semnele sărăciei și ale instabilității de orice fel?

 

”Oamenii erau foarte interesanţi. Se vorbea în şoaptă, se cântau melodii care erau interzise... Sunt uimit şi astăzi de aceste amintiri. Se cântau arii din operetă! Privesc acum şi nu înţeleg ce s-a întâmplat cu lumea aceea. Oamenii de azi au păstrat foarte puţin sau nimic. Mama știa foarte multe lucruri. Era o cultură populară transmisă din om în om, o cultură vie. Era plină de tot felul de ghicitori, de glume. A avut foarte mare încredere în mine pentru că a văzut că eram tentat să citesc. Tata m-a molipsit de lucrul acesta, mă trimitea mereu la biblioteca din sat”.

 

 

Victor Teișanu: Trecerea de la lingura de lemn la cea metalică

 

Poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, o voce care s-a impus în ultimii ani în critica literară, un neobosit cititor de carte.

 

Pentru scriitorul Victor Teișanu, copilăria anilor 50, într-un Darabani ce nu devenise oraș, a fost marcată de frământările din țară care urcaseră până în nordul Botoșanilor.

 

 

Bunicul luptase la Mărășești. Tatăl în al Doilea Război Mondial, prizonier în lagărul bolșevic. S-a împotrivit revenirii în țară pe tancurile celebrelor divizii prosovietice. S-a opus și colectivizării. Decizii care nu au rămas fără repercusiuni asupra familiei sale.

 

”Copilăria mi-a fost, fără îndoială, marcată de atmosfera acelor evenimente, repercutate și în calitatea condițiilor de trai ale familiei. Pe urmă a contat mult și factorul topografic. Izolarea Darabaniului de restul (și mai ales centrul) țării s-a transmis, prin conducte misterioase, generatoare de involuntare solitudini, și în construcția mea sufletească. Amprenta de contemplativ, ca și teama de necunoscut, dar cu gândul totuși la măreția și strălucirea lumii dezlănțuite, în izbitor contrast cu muțenia și starea de eternă așteptare care mă înconjurau, au produs până la urmă ceea ce sunt și astăzi”.

 

Victor Teișanu își amintește, însă, că în familia sa un loc important l-au ocupat cărțile.

 

”În casă predomina încă vechea civilizație a lemnului, cu laițe, ciubere, donițe, cofe, solnicioare și linguri din carne de arbori. Îmi amintesc bine de solemnitatea unui moment reformator în familie: trecerea de la lingura de lemn la cea metalică, neurmată însă, imediat, și de înlocuirea arhaicei străchini cu farfuria. Așa că impactul modernizării și înrobirea față de tehnologii, care au urmat, nu puteau decât să producă incomensurabile traume, cele mai multe imposibil de vindecat. E o suferință care durează, avându-și obârșia în dualitatea dramatică a ființei, scindată între atașarea nativă de valori ancestrale și nevoia presantă de racordare la mereu schimbătorul cotidian”.

 

 

Leonard Azamfirei: ”A fost vremea în care am descoperit bucuria cititului, uneori clandestin…”

 

Medic, profesor universitar doctor, rector al Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș. S-a născut la Botoșani, în 1967.

 

O copilărie legată doar cronologic de perioada comunismului a trăit Leonard Azamfirei, întrucât, ”la vârsta respectivă, înțelegerea și orizonturile erau diferite”.

 

 

Actualul rector al uneia dintre cele mai importante universități de medicină din România spune că școala de atunci i-a insuflat un spirit competitiv, de acțiune, care ulterior i-a folosit.

 

”Am învățat atunci, cu mintea de copil, că oportunitățile nu trebuie ratate”.

 

”A fost vremea în care am descoperit bucuria cititului, uneori clandestin, la lumina lanternei, alteori pe câmp, întrucât părinții mei aveau animale. Tot atunci am învățat, provenind dintr-o familie cu valori creștine bine conturate, importanța de a avea câteva principii de viață la care nu trebuie renunțat niciodată”, spunea într-un interviu prof.univ.dr. Leonard Azamfirei.

 

 

(Foto: stiripozitive.eu)

 

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:

download from google play download from apple store
”Steaua sus răsare, Ceaușescu moare”: Cum au trăit botoșănenii primele ore ale libertății, copilul care își dădea sângele pentru răniți și botoșăneanul care și-a urcat familia pe clădirea Teatrului
1989. Până pe 21 decembrie, la Timișoara muriseră deja 73 de oameni, alți aproape 300 erau răniți. Pe 22 decembrie, la ora 12.08, cuplul Ceaușescu fuge. Până la decolarea elicopterului cu cei doi dictatori, la București muriseră 49 de oameni, alți 600 sunt răniți. Nici o persoană nu a fost oficial acuzată până în prezent de comiterea unor acte de terorism în cadrul revoluției din 1989.
Povestea maicii Atanasia, alungată din Agafton: A muncit în fabrică, a îngrijit bolnavii, apoi s-a întors să moară Acasă
Într-o zi de 11 decembrie închidea ochii pentru veșnicie o măicuță pentru care viața fusese nu doar o luptă, ci o mărturisire. Rugăciunea continuă, munca cinstită și iubirea de aproapele i-au fost crez și hrană pentru suflet.
Ultimul primar necomunist al Botoșanilor: Ne-a lăsat Fata Moartă și o extraordinară lecție de demnitate
Într-un sfârșit de noiembrie 30 se stingea din viață, în urmă cu 75 de ani, unul dintre marii oameni ai Botoșanilor. Avea 55 de ani și trăise cât pentru zece vieți.
Istorie cu parfum de romanță: Pe lângă plopii fără soț cu Rița, fecioara cu ochii sprințari… - FOTO&VIDEO
Le-am ascultat de sute, de mii de ori. Ne-au înmiresmat viața, ne-au bucurat sau înlăcrimat inima. Prea puțin se știe, însă, că unele dintre celebrele romanțe pe versurile lui Eminescu, de pildă, au fost create chiar în timpul vieții Poetului, acum mai bine de 130 de ani.
Povestea mai puțin știută a ”novembriștilor” deportați la Botoșani și a șefului Miliției care a anunțat Revoluția cu o lună înainte: Stai dracului liniștit în banca ta, că oricum nu te prinde Crăciunul aici!
Astăzi se împlinesc 33 de ani de la revolta anticomunistă de la Brașov, din 15 noiembrie 1987. Revolta care a anunțat prăbușirea comunismului în România.
Botoșăneni hăituiți de Securitate din cauza unei scrisori: ”Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu unii dintre semnatari”
Cei vizați ripostează și spun că, la Botoșani, nu și-au făcut decât datoria față de ”patrie și popor”. Și că tragerea lor la răspundere, după 1989, nu prea ar fi justificată: nu mai sunt membri de partid și nici nu se află în funcții publice.
PRESA liberă la Botoșani: Primul ziar independent cu bani de la ”Azur”, scriitorii-publiciști ba în plus, ba… în minus - FOTO
Continuăm în această săptămână, în rubrica Botoșanii de altădată, să aducem în atenție contribuțiile în domeniul presei botoșănene, fie că e vorba de creatori de ziar, fie că privim către cei care au încercat de-a lungul timpului o istorie a presei locale.
PRESA noastră: Eminescu aprecia ”smântâna inteligenţei literare” botoșănene, Ceaușescu lăuda Clopotul pentru ”mobilizarea şi antrenarea oamenilor muncii”
În urmă cu aproape 40 de ani, un jurnalist se întreba, într-un articol publicat în una dintre puținele reviste care circulau la acea vreme: ”Care este, totuși, cel mai vechi ziar din Botoșani?”.
AMICUL ȚĂRANILOR înmormântat la Eternitatea: Îmbrăca straie sărace și umbla pe drum cu toporul la brâu, ”o figură care va sta și în istorie” – FOTOGALERIE
Cu adevărat un personaj atipic al vremii sale. Intelectual, entuziast și patriot – uneori peste măsură -, scriitor, excelent avocat și, așa cum avea să îi rămână și faima, un prieten al celor necăjiți. 
Loading...
De la pojarnicii de ieri la pompierii de azi: Salvatori plătiți cu bani de la bogați, săracii ”să nu fie supăraţi la această dare”, pedepse cu amenzi sau 10 lovituri în fața casei
Astăzi, 13 septembrie, ne înclinăm cu respect în fața salvatorilor de vieți. Intră în foc, în apă, sub dărâmături. La înălțime sau în străfundul pământului, înfruntând intemperiile și dezastrele de tot soiul. În mijlocul oricărei nenorociri, prezența lor ne conferă siguranță, încredere, speranță. Ei sunt pompierii. Cărora le spunem astăzi La mulți ani!
De pe scena de la Botoșani la Ursul de Aur de la Berlin: Debutul meu n-a fost numai un eveniment, a fost o încântare, o vrajă – GALERIE FOTO
Avea doar 23 de ani când debuta pe scena de la Botoșani. Și astăzi, după aproape jumătate de secol, își amintește cu emoție rolurile, dar mai ales oamenii alături de care a jucat în micul oraș moldav.
Artistul care a pictat îngerii cu aureole negre și muza ”inspiratoare” care s-a călugărit: ”Pentru moldoveni e un mare câştig, pentru botoşăneni e o reală mândrie”
Botoșaniul deține tezaure inestimabile, dar și locuri care încă ne oferă povești, istorii, întâmplări. Prea puțin cunoscute, de prea puțini aflate.
Un general botoșănean se sinucide: Cazul era închis pentru oficialităţi. Pentru istorie nu există, însă, cazuri 'închise'
O dramă care, chiar dacă are în mijlocul ei un nume prea puțin cunoscut astăzi, poartă în spate o poveste ale cărei semnificații sunt mult mai importante decât par la prima vedere. Un nume care merită să fie cunoscut aici, la Botoșani.
Castelul de pe deal, ruina în care sătenii așteaptă să își aline bătrânețea: ”Erau oameni buni cu țăranii, tare buni” – FOTO & VIDEO
A trecut de un război, dar a fost devastat de sătenii care, în holul castelului, au aruncat în flăcări întreaga bibliotecă. Preluat de comuniști, apoi părăsit și ros de scurgerea nemiloasă a timpului, astăzi străjuiește dealurile ca o fantomă a unui trecut pe care îl mai povestesc doar bătrânii satului. Bătrâni care așteaptă să se petreacă ceea ce se zvonește de o vreme: că la castel se va înființa un azil de bătrâni…
Loading...
Securitatea lui Ceaușescu și intelectualii botoșăneni: ”Mi-am dat seama ce colegi am. Pentru un blid de linte te omoară” - FOTO
Când vorbim despre Securitate, gândul imediat merge către anii 50-60, cu odioasele arestări, torturi, hărțuiri, crime sau, nu de puține ori, reeducări și racolări ale celor care cedau în timpul anchetelor. Mai puțin s-a vorbit/scris despre Securitatea anilor ‘80.
Pustnicul fără biserică, atins de harul lui Dumnezeu: ”A trăit 100 de ani. Umbla desculț vara și iarna, vindeca bolnavii cu rugăciuni” – GALERIE FOTO
Istoria unui loc se construiește în secole, prin oamenii care o trăiesc. Pustnici sau simpli creștini, pelerini care bat cărările pe ploaie sau ninsoare, călugări care prin sfințenia lor tămăduiesc suferința semenilor.
Primele luni ale ocupației sovietice la Botoșani, ”Clopotul” scrie înflăcărat despre întâlnirea cu ”o nouă lume, cu o nouă mentalitate”
Primăvara anului 1944, Botoșani. Orașul după refugiu nu mai păstra nimic din parfumul grădinilor de odinioară, din farmecul străzilor colindate de trăsuri, nici măcar forfota vechiului târg pe care războaiele nu reușiseră să o potolească întru totul.
Povestea neștiută a primilor angajați ai Filarmonicii, directorul a făcut preinfarct, mărturii din prezent: Astăzi mi se pare o nebunie desăvârșită
Nebunia frumoasă a unor visători avea să le ofere botoșănenilor decenii întregi de muzică. Istoria a consemnat, de-a lungul vremii, succese și momente extraordinare, cu invitați celebri și un repertoriu pe măsură.
Ceaușescu supărat că poporul folosește prea mult detergent, MINUNEA din ogradă la care țăranii nu au renunțat nici astăzi
De luni bune, cuvinte precum dezinfecție, dezinfectant, spălat pe mâini, igienă, precauție sunt tot mai des folosite, fie că vorbim despre mediul familial, privat sau cel public (media sau rețele de socializare).
Fetița din necropola de la Mihălășeni, singurul caz de trepanaţie pe un craniu de copil din România
Copila a supravieţuit postoperator peste un an de zile. Cazul este unic în România și, se pare, și în zona balcanică, fiind consemnat în tratatele de istorie a medicinei.
melimeloparis.ro%20
astratex.ro
Sondaj
Doriți să vă vaccinați contra Covid-19?
Da
Încă nu m-am hotărât
Nu
Declaraţia zilei
”O astfel de lege trebuie gândită foarte bine și cu multă prudență, pentru a nu prejudicia în nici un fel drepturile și libertățile fundamentale ale românilor. Personal sunt de acord cu dumneavoastră, oamenii trebuie să fie ...
starshiners.ro%20
fashiondays.ro
Curs valutar
ieri
EUR
Euro
4.8838 lei
USD
Dolarul SUA
4.1118 lei
CHF
Francul elveţian
4.4060 lei
GBP
Lira sterlină
5.6917 lei
JPY
100 de yeni japonezi
3.7890 lei
XAU
Gramul de aur
223.8171 lei
MDL
Leul Moldovenesc
0.2309 lei
HUF
100 de Florinţi Maghiari
1.3297 lei
AUD
Dolarul Australian
3.1502 lei
CAD
Dolarul Canadian
3.2419 lei
CZK
Coroana Cehească
0.1852 lei
DKK
Coroana Daneză
0.6568 lei
Vremea
astăzi
Botosani
-1.6 o C
Dorohoi
-1.4 o C
Bucecea
-1.8 o C
Darabani
-0.6 o C
Saveni
-1.6 o C
Ştefăneşti
1.7 o C
Horoscop
astăzi
app traffic statistics
© Copyright 2009 - 2021 Botoşăneanul. Toate drepturile rezervate.